Poeme de sus în jos este a treia antologie de poezie care i-a apărut Angelei Marinescu, după Var (Cartea Românească, 1989) şi Skanderbeg (Vinea, 1999), şi, probabil, cea mai selectivă. Impresiile rămân la fel de puternice şi la relectură şi, pentru început, nu voi face decât să reiau, cu uşoare nuanţări, câte ceva din cele spuse deja de critica literară.

Chiar dacă temele, motivele şi lexicul sunt aceleaşi încă de la volumul de debut din 1969, Sânge albastru (Editura pentru Literatură), susţinând poate cu prea multă consecvenţă acelaşi crez poetic, nu e mai puţin adevărat faptul că, în timp, discursul poetic al Angelei Marinescu a câştigat în directeţe (la început poemele sunt, prin comparaţie, mult mai reţinute). Poetica voluptăţii maladive � câtă boală, atâta poezie! � a Angelei Marinescu a reuşit la noi, cu un plus de tensiune thanatică, vizionarism sumbru şi virulenţă lexicală aluvionară faţă de Bacovia, să contureze mecanismul perfect al bolii ca resort al versului. Sensibilitatea maladivă, cultivată pe fondul unui eros alterat, căci nesatisfăcător şi nostalgic după celălalt gen, dar nu mai puţin viril în tensiunea lui subversiv-dominatoare, a împins cu furie confesiunea spre zonele fruste şi fără limite ale împărtăşirii obsesiilor existenţiale. Mărturisiri nocive ele însele prin excesul de rău. Confesiunea lirică în tonurile tari ale neo-expresionismului, aspirând la misticism, a avut loc însă în lipsa religiosului. Oricât paroxistic ar presupune discursul poetic al Angelei Marinescu, creierul rămâne un simbol mult prea recurent, iar divinul rămâne instabil, mai degrabă într-o poziţie virtuală, niciodată abordat frontal. E mult prea egocentrică poezia Angelei Marinescu pentru a trece dincolo de pelicula mistică şi a-şi adjudeca un canal de comunicare religios! De altfel, într-un scurt eseu teoretic, poeta însăşi vede misticul funcţionând stric