In capătul mesei, domnul Barbu Cioculescu povesteşte cum se întorcea Ion Minulescu acasă. Cum înainta, jovial, cu paşi largi pe stradă. Cum saluta radios şi era salutat prieteneşte. Cum, înainte de masă, se servea cu lichiorul pe care şi-l prepara singur, după o reţetă proprie. |i plăcea să-şi trateze musafirii cu acea licoare. Tipărise şi anume etichete, de el închipuite, pentru sticlele în care ăşi ţinea liqueurul.
Tânăra reporteriţă, înainte de a înregistra interviul solicitat, cu o foaie de hârtie în faţă, se apleacă lângă umărul venerabilului evocator: Spuneţi-mi numele şi prenumele. Aşa. Profesiunea. Poate va fi şoptit şi Vă rog...
Altcineva evocă scrierile Claudiei Millian, soţia, şi devotamentul cu care Mioara Minulescu, fiica, a aranjat şi păstrat casa memorială. Cum, pentru a se întreţine, Mioara lucra ca mozaicar. Cuptorul în care-şi ardea lucrările, transformându-le din lut în artă, consuma prea mult curent. I-au tăiat electrica. Mioara a lucrat şi la ridicarea fântânii arteziene din părculeţul Pake Protopopescu (fost, o vreme, Dimitrov). L-a luat şi pe Vladimir Streinu să lipească cubuleţe de ceramică colorată. Câştiga şi el, cărturarul, o pâine după ce ieşise din puşcărie.
În Săptămâna Patimilor acestui an, văzusem în apropierea fântânii cu mozaic două (sau trei?) pancarte policrome (6-7 ouă ţipător colorate) cu urările primarului de sector: Sărbători fericite. Se apropie noul Paşte (electoral)...
Corneliu Lupeş, organizatorul acestei întâlniri din 17 aprilie a.c., de evocare a lui Ion Minulescu la 60 de ani de la moartea sa (11 aprilie 1944), relatează că, atunci când Muzeul Literaturii Române a pus o placă memorială la intrarea blocului în care locuise poetul, câţiva locatari s-au opus, alarmaţi că s-ar fi putut afecta structura de rezistenţă a clădirii...
Amin
