De mai bine de 25 de ani, da, repet, de peste 25 de ani guvernantii Romaniei, fie ei din era Ceausescu fie post-Ceausescu, se confrunta in relatiile internationale cu o problema care afecteaza direct interesele si imaginea publica a statului roman: problema copiilor institutionalizati. Numitorul comun pentru persistenta cu care comunitatea internationala refuza sa scoata acest subiect de pe agenda politica si morala este, inainte de toate, situatia inca nesatisfacatoare a conditiilor de viata ale acestor copii. Incepand cu regnul animal si terminand cu ceea ce numim o societate umana civilizata, modul in care comunitatile mentionate se raporteaza la protejarea propriilor urmasi se constituie in mod cutumiar drept criteriu suprem ce delimiteaza „normalitatea" de starea de „degenerescenta.

Studiu de caz

Din motive care nu sunt exclusiv de ordin financiar-economic, si care ar trebui sa invite la o serioasa reflectie elitele intelectuale romanesti, problema copiilor institutionalizati si mai ales a adoptiilor internationale continua sa faca obiectul unui ping-pong politic in relatiile internationale ale tarii. O analiza mai atenta a cauzelor acestei persistente se poate constitui, in mod paradoxal, intr-un adevarat barometru al insasi strategiei politice generale si indeosebi a politicii externe duse de actualii guvernanti. In acest sens ultimele „desfasurari" de tip polemic, la limitele unui conflict diplomatic abia mascat, intre Bucuresti si Washington reprezinta un interesant „studiu de caz" menit sa demonstreze consistenta afirmatiei de mai sus.

Inainte de a porni in aceasta incursiune, ca unul care am abordat de mai multe ori acest tragic subiect atat la modul informal cat si in mass media, simt nevoia de a preciza de la bun inceput ca in mod natural „locul copiilor institutionalizati a fost si trebuie sa fie in Romania". Tradi