Am ezitat indelung sa scriu despre Monumentul Libertatii de la Arad. Nici acum nu voi scrie strict despre el, ci despre sentimentele legate de amplasarea sa. Despre amplasarea unui monument. Despre acest capitol mereu neincheiat al istoriei mentalitatilor.
Prolog
Trezindu-ma de dimineata, am vazut din fereastra dormitorului meu un brat urias al unei camere de luat vederi, itindu-se deasupra acoperisurilor si privind spre Piata Pompierilor. Peste putina vreme, ca prin minune, naluca a disparut. In schimb, locul pe care s-au amplasat monumentele a putut fi vizionat, de o vreme, 24 de ore din 24, pe Internet.
25 aprilie 2004, ora 12
Dupa ce clopotele bisericilor si-au stins ecoul dangatului de amiaza, Piata Pompierilor din Arad a devenit Piata Reconcilierii. O multime de maghiari - multi veniti de peste granita cu steaguri si cocarde - se adunase din vreme in locul unde, pana anul trecut, s-au vandut vechituri, obiecte din Republica Moldova si pesti de acvariu. Intr-o latura, in apropierea machetei monumentului romanesc, un alt grup de cetateni, cu steaguri romanesti, pancarde si lozinci improvizate, isi facea pregatirea pentru ceea ce avea sa urmeze. Numerosi curiosi se miscau printre cele doua grupuri, printre standurile cu insemne si inscrisuri ale maghiarilor, intre ei, multi nevorbind nici romaneste, nici ungureste. Vorbind mai mult prin aparatele de fotografiat si de filmat. O puzderie de agenti in uniforma si in civil, masini ale politiei, oameni de ordine cu ecusoane asigurau reconcilierea.
Evenimentele s-au succedat cu o punctualitate extrema. Grupurile de oficiali si-au ocupat, pe rand, locurile indicate. Din partea romana, au participat ministrul Culturii si un vicepresedinte al Parlamentului, din partea maghiara, primul ministru, trei ministri, presedintele si un vicepresedinte al Parlamentului. La intonarea imnului romane
