Am văzut-o recent pe Maia Morgenstern în filmul românesc Damen tango (scenariul: Radu F. Alexandru, regia Dinu Tănase). Filmul nu mi-a plăcut: mi s-a părut fals. Dar Maia Morgenstern - ca de obicei - m-a încântat, m-a entuziasmat, m-a făcut să cred din nou, ca în adolescenţă, că arta ne poate salva. Două secvenţe m-au impresionat în mod special. În prima, Maia Morgenstern interpretează - prin izbucniri de furie şi hohote de râs sarcastic, rău prevestitor - prăbuşirea interioară pe care o trăieşte o femeie când află că soţul ei, cu care şi-a petrecut douăzeci şi doi de ani din viaţă, o abandonează pentru o tânără. În a doua, ea ne-o înfăţişează pe această femeie prefăcându-se că are cancer pentru a o atrage într-o capcană pe rivala ei. Modul cum Maia Morgenstern simulează simularea, modul cum îşi schimonoseşte chipul de o suferinţă imaginară, expresie de fapt a dorinţei nebuneşti de-a se răzbuna, reprezintă o performanţă actoricească greu de atins.rmăresc, de ani de zile, toate filmele şi toate piesele de teatru în care joacă Maia Morgenstern. Este ea însăşi un spectacol, în spectacolul propriu-zis. Puţini actori mai înseamnă atât de mult pentru mine: Toma Caragiu, Meryl Streep... Cu câteva săptămâni în urmă am văzut-o în mult discutatul film al lui Mel Gipson, Patimile lui Hristos. N-am să înţeleg niciodată cum au reuşit atât de mulţi comentatori, angajaţi în înverşunate dispute ideologice pe marginea filmului sau scufundaţi în veşnicul lor narcisism, de experţi care zâmbesc ironic la apariţia unei producţii cinematografice de succes, să uite de extraordinarul rol pe care îl face Maia Morgenstern. Numai Cristian Bădiliţă, cu sensibilitatea lui de artist, a exclamat: "Oricâte filme voi mai vedea despre evanghelie, figura Maiei Morgenstern în rolul Mariei nu mi se va şterge niciodată din minte. Îi mulţumesc."

Este exact ceea ce cred şi eu. Maria int