Tudor Vianu, născut la 27 dec. 1897/ 8 ian. 1898 la Giurgiu, în familia unor evrei creştinaţi, care i-au asigurat o educaţie aleasă, face, după terminarea studiilor, o frumoasă carieră universitară. În atmosfera de teroare legionară din anii 1940-1941 se află la un pas de la a-şi pierde poziţia de profesor universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti, din cauza originii sale (o comisie stabileşte că "un evreu nu poate fi educator al tineretului românesc"). După instaurarea comunismului, se află din nou pe lista neagră, de data aceasta din cauza convingerilor sale "idealiste". Încă din primul număr al Scânteii,din sept. 1944, este acuzat (de C. Ionescu-Gulian) că "n-a înţeles sau n-a vrut să înţeleagă materialismul dialectic". Imediat după 1947 este exclus din Academia Română, i se desfiinţează catedra de estetică şi se fac încercări repetate de a-l elimina din învăţământul superior (într-un referat de cadre din 1954 i se reproşează "cosmopolitismul" şi se propune "eliberarea sa din cadrul corpului didactic al facultăţii").

Totuşi, Tudor Vianu traversează fără mari pierderi aceşti ani sumbri, păstrându-şi seninătatea şi demnitatea intelectuală. Continuă să fie profesor (la catedra de literatură universală a Universităţii din Bucureşti), spre norocul tineretului (fie el românesc sau neromânesc), căruia îi insuflă respectul pentru marele creaţii literare ale lumii. După moartea lui Stalin, din 1953, revine şi în prim-planul activităţii publicistice (semnând, printre altele, în Gazeta literară, înfiinţată în 1954, studii critice de o remarcabilă erudiţie despre clasici ai literaturii române şi străine). Îi omagiază, convenţional, pe conducătorii comunişti ai ţării şi le face diverse concesii, dar niciodată şi pe aceea de a renunţa la ţinuta sa intelectuală. În 1955 redevine membru al Academiei (recomandat de Mihai Ralea). În continuare ţine conferi