Sunt, cred, zece-doisprezece ani, de când căutând cu totul altceva în Serviciul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, am dat peste aceste scrisori. Le-am citit pe nerăsuflate, întrucât îmi revelau relaţia, total neaşteptată, a doi scriitori între a căror operă şi carieră literară, în genere, nu întrevăzusem până atunci vreo posibilitate de apropiere.

Le-am fotocopiat, dar nu m-am îndemnat să le public, convins că exegeţi ai operei lui Mircea Eliade nu vor întârzia, la rândul lor, să le descopere şi să le încredinţeze tiparului. Am cercetat şi colecţia "Cuvântului" spre a afla dacă Eliade a avut, realmente, motive să creadă că ceea ce scrisese el, scurt timp înainte, despre întunecare, romanul lui Cezar Petrescu, l-a putut "necăji" pe acesta sau dacă totul n-a fost decât un "zvon", cum tot el se exprimă în prima scrisoare. Şi în numărul din 20 mai 1927 al "Cuvântului" am citit printre altele: "Oglinda pe care mi-a dat-o Cezar Petrescu, e cea a unei lumi, am spune, veştede, putrede, descompuse dacă nu am întâlni atâtea cunoştinţe pure, torturate de tragicul cotidian fără a fi răpuse. întunecare nu e numai romanul războiului nostru, cu eroismul autentic, cu mizeriile, cu suferinţele şi dezgustul lui. E şi o viziune pe alocuri dureros de plastică a societăţii contemporane româneşti, pe care războiul a rupt-o în două, a însângerat-o fără a o schimba. O frescă străbătută de impulsuri epice ale burgheziei. Pentru cea dintâi oară, în proza românească, burghezia se vădeşte complet şi autentic".

Articolul e mult mai lung, dar mereu în aceeaşi notă de urbanitate şi nepărtinire. încât Cezar Petrescu nu numai că n-a fsot mâhnit din pricina lui, dar l-a poftit numaidecât pe Eliade să colaboreze la "Gândirea", inaugurând astfel o legătură care avea să dureze ani buni, continuând şi în răstimpul petrecut de cel din urmă în India sau, mai târ