La urma-urmei e miraculos. Cea mai cosmopolită perioadă a vieţii mele a fost copilăria şi o parte din adolescenţă, cam între 8 şi 15 ani, adică în plină perioadă comunistă. Eram un mic şi autentic cetăţean al lumii, format în spirit americano-francezo-germano-britanic, şi nici o graniţă, nici o cenzură, nici o lege, nici un eveniment istoric şi nici o poezie "patriotică" din manualul de română nu au putut împiedica acest adevăr temeinic al formării mele, ale cărui urme le mai simt şi astăzi. Miracolul se datorează cărţilor şi oricine ştie că, în copilărie, a citi se confundă cu a trăi, iar a trăi îţi dă un inconfundabil sentiment de triumf. Observ abia acum că trăiam mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi că, oricum, n-am depăşit niciodată, în acei ani, epoca trăsurilor.

Scăpam aşadar de două ori de lumea în care eram: o dată prin evadarea în spaţiu, a doua oară prin cea în timp. rijile erau destule, vorba poetului, iar noi le luam pe toate în serios: bizonii erau hăituiţi (ştiam că sînt un fel de zimbri, iar zimbri văzusem vreo doi-trei, trişti şi famelici, în rezervaţia din Poiana Braşov), preeriile erau tăiate nemilos de drumurile de fier ale omului alb, iar apaşii, cei mai nobili dintre indieni, se aflau în groaznic pericol. Omul alb e inconştient, bea apă de foc şi are arme de foc. Se îmbată urît şi face blestemăţii. Nu are demnitate. Pieile roşii, în schimb, nu beau alcool. Dacă o fac, e pentru că sînt obligate de albi. Dar noi, Winnetou, căpetenia apaşilor, şi Old Shatterhand, fratele lui de cruce, noi Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker, adică trifoiul de nedespărţit, das Kleeblatt, noi, adică eu, sora lui Winnetou, Nscho-Tschi, îndrăgostită în secret de Old Shatterhand şi gata să-mi dau viaţa pentru el şi pentru poporul meu încă liber, noi rezistăm vitejeşte. Noi vedem bine de partea cui e dreptatea. Nu trece nici o întîl