„Ce fel de natie suntem noi, romanii, daca trecem asa de usor peste faptul ca ne sunt omorati copiii, tatii, fratii, daca suntem indiferenti la dezmatul asa-zisei clase politice care ne jefuieste pe fata fara rusine?

Explicatia ca suntem infricosati nu tine! Cat ne mai trebuie pentru a avea acea reactie naturala de a-ti razbuna victimele si sugruma pradatorii? Ne aprindem prosteste pentru nu stiu ce jignire adusa natiei de catre straini, pentru abuzuri comise de americani etc. si uitam de relele care ne afecteaza aici, acasa! Suntem imbecili, nebuni sau nesimtiti?" Randurile de mai sus reprezinta reactia unui cititor la materialul senzational publicat in ziarul nostru de ieri: „Vreau sa stiu numele ucigasului, ca sa-l pot ierta!". Un articol pe care-l citesti cu ochii in lacrimi si sufletul sfasiat. De durere, de neputinta, de uitare! Toate acestea iti cuprind sufletul citind aceste randuri: povestea unui copil impuscat in cap si apoi calcat de TAB, povestea mortii. E tulburatoare, e zguduitoare! Te ravaseste si te face sa realizezi ca, atunci cand vine vorba de Revolutie vorbim si exprimam niste cuvinte goale de continut, fara sentimente, fara sa banuim nici o clipa tragediile aflate in spatele, de fapt, inlauntrul acestor cuvinte. Daca ati citit despre tragedia traita de familia lui Alexandru Radu Ionescu veti intelege mai bine ce vreau sa spun. Si, poate, veti intelege si revolta cititorului nostru de la inceputul acestui articol. Cred cu tarie ca mersul taras al Romaniei din ’89 incoace se datoreaza si dispretului cu care a fost tratat „adevarul despre Revolutie". In 21 decembrie ’89 multi dintre cei care au murit protestand impotriva lui Ceausescu au fost impuscati in cap. Se pare, paradoxal, ca asta este motivul principal pentru care autoritatile au facut uitate aceste dosare. Complicitati de tot felul, la nivel militar, la nivel in