Mi se jeluie prietenul Haralampy:
-Fratele mieu, de când ni s-a instalat interfon pe scară, dorm agitat şi visez enormităţi. De aceea, îmi exploatez televizorul până când încălzirea agregatului distorsionează chipurile şi vocile...
-Da, şi ? Care-i problema ? Opreşte-l...
-Păi, asta e şmecheria: doar aşa obosesc şi adorm, numai că, în ultima vreme, am început să visez tâmpenii... De exemplu, noaptea trecută: am visat că vizionam ultimul telejurnal al zilei şi tocmai se transmitea un reportaj tv când, deodată, aud vocea domnului Theodor Stolojan semănând cu ţipătul disperat al unui coiot lângă un cactus. Îţi dai seama ? Chestii intime, nu intru în detalii... Vorbea unei mulţimi şi glasul său, pe care-l ştiam calm, de finanţist calculat şi de funcţionar inteligent al Băncii Mondiale, atinsese pragul ultim al posibilităţilor coardelor sale vocale. Mi-am dat seama pe loc, în calitate de psiholog, că trăirea sa adânc-electorală alunecase într-o zonă numită ştiinţific căderea în capcana simţirii isterice şi putea da într-o tahicardie care bântuise prin Germania cam prin anul când Vasile Roaită trăgea să moară de sirenă... Sigur că m-am trezit speriat, am pus mâna pe telefon să anunţ salvarea şi pompierii...
-Pompierii ?!, m-am minunat.
-Da, domnule - de fapt echipajul lor de descarcerare din capcana isteriei.
-Există şi aşa ceva ?
-D-apoi, cum ? Nu-ţi mai spun că, în receptor, se auzea bruiajul paraziţilor convocaţi la o sindrofie electoral-telecomică, iar cineva mi-a ţipat în ureche: "-Bă, sulfamidă, vorbeşti la telefon după miezul nopţii ? Eşti normal ?" M-am îndoit şi eu imediat de propria-mi normalitate, aşa că am aşezat cu grijă receptorul la loc, am vrut să mă furişez prin întunericul camerei cu gând să ies pe balcon, la aer, dar în clipa aceea, a sunat interfonul
