Răsfoind o revistă germană (Neue Zeitschrift für Musik) ce conţine un consistent dosar Stockhausen, primul impuls (reflex, clişeu?) este de a remarca faptul că doar un compozitor german poate avea voinţa şi suflul pentru a lucra timp de un sfert de veac la un ciclu monumental de opere. Karlheinz Stockhausen a terminat anul trecut mult anunţata, aşteptata şi mediatizata lui Heptalogie Licht, o nouă variantă a genului de operă după anul 1977: cele şapte componente poartă, fiecare, numele unei zile a săptămânii şi însumează 25 de ore de reprezentaţie.
Un alt doilea gând reflex care-mi vine este comparaţia cu Tetralogia wagneriană (mă mir totodată de ce muzicologii care semnează studii consistente în acea revistă nu menţionează o asemenea paralelă transparentă, au epuizat oare anterior acest subiect sau poate că îl ocolesc?). Încercând să-l justific, găsesc mai multe argumente decât mă aşteptam. Cele evidente sunt la îndemâna oricărei istorii a muzicii: Wagner a lucrat între 1848-1874 la Der Ring des Nibelungen, Stockhausen la Licht între 1977-2003. Ideea ciclului de opere apare în ambele cazuri, întâmplător sau nu, pe la vârsta de 35-40 de ani. În paralel, ambii compozitori şi-au definitivat alte proiecte de creaţie, dar în aceste cicluri au inclus sintetic acele concepte componistice pe care le-au formulat, obsedant, pe parcursul vieţii: Wagner -ideile dramei muzicale (leitmotivul, melodia infinită, sincretismul etc.), Stockhausen - compoziţia serială, pe formule, spaţialitatea sonoră, electronica etc.Viziune mitologică
Epopeea Cîntecul Nibelungilor constituie doar unul din izvoarele mitologice pentru libretele wagneriene. Compozitor cu înclinaţii literare (ca şi Robert Schumann sau Alban Berg), Wagner tinde ambiţios spre o sinteză proprie a miturilor nordice - germanice, scandinave. La rândul său, Stockhausen pare a lansa o provocare:
