Milorad Paviş (n. 1929), un scriitor "tare în cărţi dar mai tare în judecată", este autorul unei esenţiale Istorii a literaturii sîrbe în patru volume: literatura sîrbă veche, barocul, preromantismul şi clasicismul, lucrare de referinţă în slavistica mondială şi nu numai, tradusă în numeroase limbi. Istoria aceasta este ea însăşi un roman care reabilitează memoria scrisă a naţiunii sîrbe. De altfel, toată proza lui Paviş trădează o uriaşă experienţă lingvistică, scriitorul mărturisind că atunci cînd scrie îi are în faţă pe scriitorii sîrbi din secolele XVII şi XVIII şi că i-ar plăcea să se ştie preţuit de aceştia. De fapt această Istorie a literaturii sîrbe rezoneanză cu toată proza sa care pare a fi străbătută de o "poetică itinerantă".

Şi în cel de-al patrulea roman al său, (după Dicţionarul khazar, 1984, Peisaj pictat în ceai, 1988 şi Partea lăuntrică a vîntului, 1991 - traduse şi la noi) - Ultima iubire la }arigrad. îndreptar de ghicit (din care publicăm un fragment în aceste pagini) apar extrem de multe referinţe la locuri, seminţii, popoare, toate comprimate desăvîrşit, iar eroii sunt locuiţi de dualitatea Viena-}arigrad, cum am spune noi, Apus şi Fanar. Scrierea trimite inevitabil la cartea lui Italo Calvino Castelul destinelor încrucişate (Ed. Polirom, 2002, trad. Eugen Uricaru). Ambele cărţi sunt ivite pe urzeala jocului de tarot, care este nu doar instrument de divinaţie, ci şi expunerea condensată a unei filosofii esoterice. Deosebirea dintre ele este precum aceea dintre secret şi taină. Dacă la Italo Calvino întîlnim o lume "generată de ceea ce nu are reguli - de întîmplare", eroii nedetaşîndu-se de timpul mecanic, în lumea narativă a lui Paviş există o fixitate întîlnită de altfel în iconografia bizantină, şi doar astfel eroii reuşesc să se elibereze de timpul mecanic, transcend lumea empirică spre lumea esenţială. ucînd zîmbetul acelo