Ce-o fi având puterea politică atât de fascinant încât să te transforme din funcţionar banal în paiaţă respingătoare? Din persoană respectabilă în mincinos patentat? Din fiinţă normală în lăudăros neruşinat? Din om în curvă? Mă întreb, de vreo cincisprezece ani, ce-i împinge la delirurile, individuale sau colective, pe oameni care, altminteri, ar avea lucruri mai bune de făcut decât să-şi ridice în cap poalele nesimţirii şi-ale grotescului? Ce mobiluri o fi având toată această schelălăială dizgraţioasă, care-i transformă pe politicieni, o dată la patru ani, în peţitori ai unui popor pe care-l consideră oligofren, din moment ce se agită în faţa lui ca scăpaţi de la balamuc? Proastă părere au despre cei cărora le cerşesc voturile, dacă se coboară la astfel de happening-uri deşuchiate şi la prestaţii care l-ar umple de ruşine şi pe ultimul gatos irecuperabil.Nu şi pe politicienii români. Să luăm cazul Geoană (Mircea, pentru intimi). Apărut nu se ştie de unde, a-partinic şi fără merite dovedite, băiatul e trimis ambasador la Washington. Direct la Washington. În acel moment, se auzea despre el că joacă bine tenis şi, o ştie orice snob, acest sport e o bună cale de acces în lumea politică, unde bătrânei reumatici şi băbuţe expirate speră să-şi redobândească pe teren vigoarea pentru luptele politice. Dacă talentul lui tenisistic o fi fost singurul argument sau dacă or mai fi fost şi altele, ne va spune viitorimea.

Una peste alta, ba cu un meci de tenis cedat strategic, ba cu un fursec, ba cu o recepţie bine pusă la punct, omul s-a descurcat. Făcea, adică, figură bună, jura pe valorile americanismului cu dezinvoltura cu care jura doar pe regulamentul de tenis. Ceea ce în superficiala lume diplomatică internaţională chiar contează. Surprinzător, în 1996 rezistă la post, deşi puterea politică e preluată de nişte indivizi care urlau în gura mare că vor schimbarea.