Incetul cu incetul, trece si anul 2004. Dincolo de spasmele sale electorale, acest an ne-a adus o veste buna - intrarea in NATO si un moment de meditatie - comemorarea lui Stefan cel Mare. Amandoua evenimentele au ceva in comun. Primul semnifica reintrarea in lumea occidentala, cel putin din punctul de vedere al asigurarilor politico-militare, al doilea - maximumul de efort al romanilor de a fi in si de a fi considerati ca atare, ca apartinatori ai lumii crestine, europene.
Dar 2004 mai are o semnificatie de o importanta covarsitoare pentru trecutul, viitorul si mai ales sanatatea relatiilor dintre partea orientala si cea occidentala a Europei si a lumii crestine. Cu 800 de ani in urma, s-a petrecut cel mai tulbure eveniment din istoria Europei - caderea Constantinopolului sub sabie crestina, cruciata. Jefuirea celui mai mare oras al Europei, distrugerea palatelor si bisericilor nu au insemnat doar un act de barbarie, ci au surpat pentru sute de ani, pana astazi, increderea intre frati, lasand in loc banuiala, dusmania si mai cu seama dispretul. Formele de manifestare a acestor sentimente si atitudini au insemnat pentru unele popoare din partea rasariteana a Europei o suferinta istorica. Cel putin pentru romani, schisma nu a insemnat doar o categorisire, ci si o cauza a nenumarate momente dureroase. Europeni fiind prin natura originii, a civilizatiei, culturii si constructiei de stat, latinii de la Dunare si Carpati s-au vazut prinsi in menghina unei contradictii care nici macar nu era generata de starea lor, ci venea din marea contradictie occidentala putere laica - putere religioasa.
Gesturile si dovezile de apropiere a romanilor de lumea occidentala, inclusiv un ecumenism fara prea multe conditii si complicatii, nu lipsesc in istorie. Un ochi mai putin binevoitor ar spune ca abunda. Insusi Stefan cel Mare a instapanit o larga to
