Altă direcţie de erodare a generalităţii dramei umane din Calvarul vine dinspre un conjuncturalism (sau chiar regionalism) asumat. Remus Lunceanu e un scriitor (un poet) ardelean, care a trecut munţii pentru a se realiza, dar mediul cultural şi social din Regat i-a spulberat iluziile. Confesiunea ridică în prim plan condiţia speranţei irosite:Marea primejdie
"De-abia acum îmi aduc aminte că am uitat să spun tocmai ceea ce ar fi trebuit să arăt în primul rând: sunt ardelean. Asta-i tot. De vreo zece ani am venit în ţară. Dincolo fusesem un biet nimic îndrăgostit de scrisul românesc. Sună a frază goală adaosul acesta, şi totuşi, câte doruri naive cuprinde… Numai cel ce a trăit între străini vrăjmaşi ştie şi poate simţi şi preţui cu adevărat nostalgia cea mare şi copleşitoare. (…) N-am găsit iubirea pe care o aduceam eu de-acasă. (…) M-am uitat împrejur şi am văzut, şi multe speranţe am pierdut din cele frumoase. M-am retras în ungher, umil, irosindu-mi visurile ca un sihastru. Şi anii au trecut peste mine şi m-au călcat în picioare şi mi-au înăbuşit glasul. Ce mai putea rămâne din visurile de odinioară?" (Opere 3, p. 12-13).
Atmosfera devastatoare a războiului şi drama civică a unui ardelean apropie, mai clar, Calvarul de Catastrofa şi de Pădurea spânzuraţilor. Dacă acestea din urmă, prezintă drama ardeleanului angajat pe front împotriva confraţilor, Calvarul se referă la o situaţie de neangajare, de marginalizare vinovată. La Bucureşti, unde se afla cu mult dinainte de declanşarea războiului, Remus Lunceanu se oferă ca luptător pe frontul românesc, dar este refuzat, pentru că ar avea o situaţie incertă, de fost cetăţean austro-ungar, şi nu ar prezenta destulă încredere. Pentru că nu e "patriot de cafenea", când se anunţă mobilizarea, se prezintă imediat pentru înrolare, dar e dus cu vorba de la un birou la altul, până ce Bucureştiul e
