Zi de duminică. Ciudată. Într-o parte a oraşului este potop, în cealaltă, soarele se lăţeşte pe cerul senin. Apoi, situaţia se inversează. O dată, şi-ncă o dată, şi-ncă o dată"Oraşul întreg pare că se învîrteşte într-un carusel imens. Senin-ploaie, senin-ploaie, ploaie-ploaie, ploaie. "Apă cît vezi cu ochii"". Mi s-a murat şi sufletul. Merge şi-aşa. Ştiam că seara mă duc la Bulandra ca să văd Scaunele lui Eugčne Ionesco, în regia lui Felix Alexa, o coproducţie a Institului francez cu Municipalul. Toată după-amiaza m-am uitat pe geam şi m-am gîndit la Vlad Mugur. La orele din zilele şi din nopţile în care am discutat acest text absolut extraordinar al lui Ionesco. În ierarhiile mele. Vlad Mugur era îmbibat pur şi simplu de fizica şi metafizica fiecărui cuvînt, de ritmurile experienţelor unor vieţi acumulate în doar cîteva cuvinte, de invenţia lingvistică, de spaime de tot felul. Piesa îl bîntuia, îi neliniştea mintea şi trupul. Spectacolul său de la Teatrul Maghiar din Cluj, despre care am scris nenumărate pagini, cred că este cea mai inspirată şi mai autentică lectură pentru Scaunele. Din ce ştiu eu. Este un reper teatral de o profundă şi tulburătoare valoare, o performanţă, din toate punctele de vedere, la care simt nevoia să mă întorc din cînd în cînd. Este o revenire aproape ritualică pe care o fac, un exerciţiu de re-descoperire a miracolului în teatru. Bătrînii pe buza neantului, prizonieri în ei înşişi, în vidul din ei, în decorul lui Helmuth Stürmer, definiţie a decrepitudinii şi delabrării. Bătrîna legată cu sfori care o trag în toate părţile, care deschid şi trîntesc uşi, scaunele care ies din decor, din pereţi, de peste tot, sufocant, mirările clovnereşti ale actorilor, tăcerile lungi, peştele din acvariul fără apă" Ploaia nesfîrşită mi-a amintit de o repetiţie pe care am văzut-o la Budapesta, în cîrciumioara Teatrului "Barka", înaintea reprezentaţiei