La 27 iulie 1962, Ion Tuculescu se stingea din viaţă, la numai cincizeci şi doi de ani, aproape izolat, puţin cunoscut de public şi chiar de confraţi, total ignorat de autorităţi. Este, în fapt, povestea simplă a unui om de ştiinţă care, relativ târziu, a descoperit pasiunea, poate chiar patima picturii.

Din 1938 până în 1947 a avut şase expoziţii personale, apreciate, dar nu în exces, atât de colegi, cât şi de critici. Totul se petrecea în limitele unei situaţii previzibile pentru un artist, nu lipsit de talent, care suplinea lipsa studiilor de specialitate printr-o enormă voinţă de a lucra. Începând cu anul 1948, o dată cu instaurarea "democraţiei" la noi, Ion Ţuculescu nu mai are acces la aproape nici o manifestare expoziţională, din pricina inaderenţei la noua linie estetică impusă de sovietici.

Din nefericire, acum începe şi perioada cea mai fertilă a creaţiei sale, de care artistul este conştient, resimţind această tacită cenzură ca pe una dintre frustrările majore ale existenţei sale.

Ca şi în cazul altor intelectuali, a căror verticalitate excludea posibilitatea compromisului, }uculescu nu concepea să picteze după "reţetă", aşa cum făcea de altfel o bună parte a breslei. Este drept, putem detecta şi în opera lui, din disperarea de a-şi expune lucrările pesemne, câteva tendinţe de "aclimatizare", restrânse însă la nivel de tematică şi nicidecum de compoziţie sau de paletă cromatică. Lucrări precum "30 decembrie 1947" sau "Intrarea în uzină" vor rămâne gesturi stinghere în creaţia sa şi, oricum, cu greu asimilabile realismului socialist atotînvingător ce a bântuit cultura română mai bine de un deceniu. Aşa se explică gestul său, considerat drept frondă în epocă, de a deschide o expoziţie în propria-i casă. Era în anul 1956. Inerent te gândeşti la revoluţia anticomunistă din Ungaria, la spiritul ei care a primit ade