Când în 1964 a apărut volumul "George Enescu" alcătuit de un colectiv din Institutul de Istoria Artei, unele voci (nu puţine) şi-au rostit cu dispreţ verdictul: asta nu este cercetare, nu este muzicologie înaltă, nu are valoare ştiinţifică etc. După ce s-au înfruptat temeinic din cartea care oferea suma a ceea ce se ştia până în acel moment despre Enescu, poate că unii s-au convins că asemenea lucrări informative sunt mai utile şi în mare măsură mai dificile decât cine ştie ce plăsmuiri precare... între timp, s-a adunat o imensă zestre de date, de cunoaştere asupra materiei, şi raporturile dintre evoluţia gândirii muzicale faţă de informaţia crudă s-a schimbat fundamental în a doua jumătate a secolului XX: gustul epocii pentru cunoaşterea precisă, voinţa de a înţelege opera şi omul cu obiectivitate şi întemeiat pe o abordare aprofundată au discreditat literatura adesea aproximativă practicată până atunci în favoarea unor minuţioase cercetări bio-bibliografice. Deschiderea spre lume de după 1990 ne-a arătat că pe alte meleaguri tipul acesta de "dosar al problemei" este practicat curent, şi apreciat cum se cuvine. Un astfel de proiect şi-a propus şi a realizat în ultimul an, sub forma a trei volume impozante, Viorel Cosma, adunând aproape tot ceea ce cuceririle documentare ale unei vieţi de studiu au acumulat.rimul a apărut în cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu" din toamna trecută sub titlul "Un portret lexicografic" şi pune în pagină, în prima parte sub formă de microstudii, câteva aspecte ale biografiei şi personalităţii compozitorului urmate de liste ample: cronologie, bibliografie, discografie, catalog de creaţie etc. Fără îndoială, este oţios să te întrebi de ce materialul este organizat aşa şi nu altfel sau să declari ritos "eu aş fi ales altă soluţie". Soluţii pot fi diferite, esenţiale rămân încrederea pe care o inspiră cititorului, claritate