Un contestatar cu costum şi cravată
Versurile lui Geo Dumitrescu, chiar şi cele mai puţin inspirate, se citesc cu interes. Poetul se dovedeşte a fi un seducător inteligent al cititorului, căruia, dacă nu reuşeşte să-i provoace emoţii, îi trezeşte curiozitatea intelectuală. El izbuteşte să capteze atenţia printr-o anumită demnitate a cuvântului, care mai putea fi întâlnită numai la Marin Preda. Geo Dumitrescu nu transformă cuvintele în focuri de artificii, nu le risipeşte orgiastic, ci le păstrează intact autoritatea pe care o au în dicţionar. El se exprimă clar, analitic, ca şi cum ar ţine un discurs. În loc să-l epateze pe burghez, îl cucereşte prin seriozitate şi distincţie chiar în momentul săvârşirii actelor de teribilism. Este - s-ar putea spune - un contestatar îmbrăcat cu costum şi cravată. Un teoretician stilat al libertăţii de a trage cu puşca.
Cele mai cuceritoare poeme ale lui Geo Dumitrescu rămân cele scrise la douăzeci de ani. Dezinvoltura pe care poetul o avea atunci s-a pierdut pe parcurs, chiar dacă el a mai încercat de câteva ori să o reconstituie. Nu se poate reconstitui o stare de graţie.
La douăzeci de ani, Geo Dumitrescu nu ţine seama de cenzură, de aşteptările criticilor literari, de răspunderea pe care o are ca lider al "generaţiei războiului". El face, în deplină libertate, o critică a poeziei, pentru că aceasta este în esenţă poezia lui, o critică a poeziei:
"Acum pictez un tablou mare:/ vreau să-mi fac un autoportret./ Aici o să desenez inima - o gămălie de chibrit,/ aici, creierul - un aparat sacru şi concret.// Undeva vor fi neapărat nasul şi gura,/ n-are nici un sens să omit ochii - două semne de întrebare,/ aici în colţ o să-mi pictez gândurile - / o claie informă de rufe murdare.// Pieptul - o oglindă cu poleiul zgâriat -/ va lăsa să se vadă interiorul/ (cu totul neinteresant
