M-am mirat din cale-afară cînd mi s-a povestit că în Statele Unite există oameni cărora li se asigură salarii minunate doar ca să gîndească. Nu li se cer garanţii, nu li se cer proiecte şi, mai ales, nu li se cer rezultate la termen. Sînt lăsaţi în pace să stea pe gînduri, să taie frunză la cîini, sînt liberi să despice firul gîndului în patru sau în patruzeci şi patru, timp de o lună, un an sau toată viaţa şi, dacă măcar unul singur dintre cei care intră în lotul gînditorilor are măcar o singură dată doar o singură idee care să urnească ceva în această lume, efortul merită făcut. Pentru noi pare o poveste - mai degrabă crezi în omuleţii verzi de pe Marte - şi, ce-i drept, n-am vorbit cu nimeni care să se fi întors de acolo, să mi-o confirme. Am, în schimb, de la oameni care ar merita să fie plătiţi astfel, ca să gîndească, ca să scrie, ca să sculpteze sau să compună, confirmări zilnice ale faptului că la noi lucrurile stau exact pe dos: există o armată de oameni plătită toată viaţa ca să-l împiedice pe intelectual să aibă idei şi pe artist să creeze. Intelectualul român este exterminat ca intelectual prin permanentă sîcîială. Oameni incompetenţi, legi prost gîndite, drepturi nerespectate, dezastrul neorînduielii îi sorb puterile creatoare. Primăria, Administraţia, CFR-ul, funcţionarii care-l privesc de sus, Poşta şi Telefoanele, Distrigazul, Guvernul, orice are legătură cu Finanţele, Ministerele etc., etc. sînt balaurii cu care lupta nu se încheie niciodată.

Pericolul vine de unde nu se aşteaptă nimeni şi cînd creatorul ar avea mai multă nevoie de linişte. Cu cît îşi ia mai multe măsuri de precauţie, cu cît încearcă să-şi asigure timpul şi independenţa şi să se dedice micii lui construcţii mentale, cu atît viaţa zilnică îi face în ciudă. Instituţiile din România seamănă perfect cu ŤInstituţiať instalatorului român despre care a scris Călinescu o c