Nu am de ce să fiu mândru, dar e un fapt: nu sunt atent la aniversări. îi mulţumesc doamnei Ileana Mălăncioiu că mi-a adus la cunoştinţă ceva ce ar fi trebuit să ştiu, iar după cum mi-am dat seama ulterior alţii nu uitaseră: Lucian Raicu a împlinit 70 de ani.Alţii n-au uitat, zic, dar buna lor memorie nu desfiinţează adevărul prejudiciabil că numele lui Lucian Raicu e evocat tot mai rar. Veniţi de curând spre literatură, intraţi de curând în biblioteci, tinerii nu-l aud şi n-au cum să afle ce pierd. Totuşi, în primii doi, trei ani după 1990 când, potolindu-se întrucâtva vâlvătaia postrevoluţionară, literatura a fost redescoperită şi au început totodată să se producă redistribuiri pe scara de valori, Lucian Raicu, aflat dinainte foarte sus, a mai urcat. Atunci, Radu Petrescu îşi consolida poziţia pe care îl aduseseră în sfârşit optzeciştii, Costache Olăreanu şi Şerban Foarţă erau dintre puţinii care îşi ocupau, tardiv, locul meritat, iar dintre cei ce se impuseseră mai demult Lucian Raicu, alături de Gellu Naum, părea să fie şi mai admirat. Criticii tineri care, ei, refăceau canonul, nu apucaseră să urmărească cronicile de întâmpinare a poeziei din "România literară", dar aveau acces la volume. Puteau să parcurgă pagini fundamentale despre scriitori români, de la Bacovia, Sadoveanu şi Rebreanu până la Sorin Titel, să aibă revelaţia capodoperei oferită de Gogol sau fantasticul banalităţii. Cred, însă, că cel mai mult a impresionat atunci seria de reflecţii asupra spiritului creator. Dimpotrivă, când Vasile Popovici a scos în 2000 o antologie din aceleaşi reflecţii ea n-a interesat tot atât. Aceasta pentru că, din păcate, deschiderea către opera lui Lucian Raicu n-a durat. A intervenit o lege implacabilă a erei informaţionale - cine nu e mediatic se pierde în ceaţă - şi una specifică epocii de tranziţie: nu există cine e absent. Lucian Raicu nu mai e prezent nici p