Fiecare cititor împătimit îşi are jocurile şi ritualurile lui de lectură. Mai simple sau mai puţin simple. Cînd e vorba de o carte de poezie, jocul meu e comun de tot: deschid volumul la întîmplare şi întreaga lectură se compune în jurul paginii pe care hazardul a ales să o aducă în prim plan. Îmi pare că niciodată jocul acesta, postmodern şi teoretic la modul involuntar, nu a fost mai potrivit decît în cazul Pluriversului. E numele larg sugestiv sub care Mircea Cărtărescu îşi adună, în ordine istorică, adică în ordinea celei dintîi publicări, poeziile, aproape toate poeziile apărute în volum pînă la Levantul: Faruri, vitrine, fotografii (Cartea Românească, 1980), Poeme de amor (Cartea Românească, 1983), Totul (Cartea Românească, 1985), Dragostea (scris între 1986-1988, Humanitas, 1994). "sînt o dantură pulverizată, o gură arsă după o noapte cu băutură/ sunt o sarcină toxică, un torent/ albastru de cianură zvîgnind bifurcat din gura păianjănului,/ mai puternic decît un caşalot, mai fragil decît o eprubetă: sînt un visător incurabil."

Strofa e prima din Autoportret într-o flacără de brichetă, poemul ce deschide Monştri ai elegiei, din Poeme de amor, volumul emblematic al generaţiei optzeciste, cel amînat la apariţie, în 1982, din pricina acuzaţiei de obscenitate. Aici s-a deschis, în jocul meu, volumul întîi din Plurivers.

Postmodern, hazardul a vrut ca Mircea Cărtărescu să fie poet şi visător incurabil. Mă văd nevoit să subscriu afirmaţiei făcute de Paul Cernat în postfaţa ce încheie volumul al doilea al ediţiei de faţă: La poezie, Mircea Cărtărescu nu a renunţat de fapt niciodată…

Literar vorbind, gestul antologării are conotaţii semnificative, nu e niciodată pe deplin inocent. Dar dincolo de evenimentul editorial, simplul fapt al aducerii împreună a poeziilor lui Mircea Cărtărescu se lasă şi nu se lasă descifrat. Verdi