Ca şi alţi critici şi istorici literari din generaţia anterioară de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", de care s-a simţit mai apropiat, între ei I. C. Chiţimia, Ovidiu Papadima şi Gh. Vrabie, Ion Oprişan a publicat deopotrivă cărţi de critică şi istorie literară (o carte despre Mihail Sadoveanu, una despre B. P. Hasdeu) şi contribuţii de etnografie. în acest din urmă compartiment contribuţiile sale sunt diverse: de la tipărirea de texte populare culese de el la monografia unei comune (Cavadineşti, judeţul Galaţi), în fine până la reeditarea colecţiilor unor înaintaşi (Nicolae Densuşianu, B. P. Hasdeu, T. T. Burada, G. F. Ciauşanu, Marcel Olinescu).
Se observă îndată în acest demers abordarea deopotrivă a culturii şi civilizaţiei rurale tradiţionale, astfel că nu mai surprinde apariţia ultimei sale cărţi, care priveşte arta populară: Troiţe româneşti. O tipologie (Editura Vestala, Bucureşti, 2003, XLVIII+192 p.), care, spunem încă de la început, este o încântătoare tipăritură, alcătuită dintr-un studiu tipărit bilingv, român-englez, şi un album color, constituit din sute de fotografii.
Despre acele obiecte sacre, "ctitorii ieftine ale unor credincioşi care nu aveau mijloace de a-şi arăta credinţa prin durerea unei biserici", cum numea Nicolae Iorga troiţele, nu s-a putut afla mai nimic timp de patru decenii, continuarea la studiul Funcţia magică a troiţei (1947) de Romulus Vulcănescu nemaiapărând, acesta reuşind să strecoare, în cartea sa din 1972, Coloana Cerului, abia un mic capitol despre Troiţe, rugi, lemne. Evident că nu puteau să apară nici albume, singura carte consacrată domeniului, pe care o cunoaşte autorul albumului de acum, fiind Cruci, troiţe, monumente, grupe de monumente, cimitire, tipărită la Breaza în interbelic, fără an. Dicţionarele de până la 1989 dădeau troiţei o astfel de definiţie: "Cruce
