Săptămâna trecută, după o zi agitată, pe la Poliţie, Tribunal, Consiliul judeţean, la Circumscripţia financiară, la piaţă, la o întâlnire cu un "segment reprezentativ" al societăţii româneşti, apoi la alta, cu aşa-zisa "elită", m-a străfulgerat un gând: oare vrem cu adevărat schimbarea? Oare toată această umanitate amărâtă, debusolată, epuizată, chiar are chef s-o ia de la început? În mârâiala tăcută, în protestul scrâşnit, în vehemenţa surdă, în disperarea vizibilă pe feţe nu intră şi-un dram de făţărnicie? Dacă e atât de rău, dacă nu mai suportă, de ce înghit ca narcotizaţi papara dezgustătoare oferită de-un regim de papagali, prăduitori şi hiene politice? Chiar nu are populaţia nici o vină că pesedeii ne-au pus ghearele în beregată şi muşcă sălbatic din noi?Ne ferim să dăm vina pe electorat pentru că, vezi Doamne, nu te pui cu poporul suveran şi înţelept, care ştie el ce e bine pentru ţară. Dar ce se întâmplă când o bună parte din popor devine complicele necondiţionat al unei forţe distructive? Nu e şi el niţel iresponsabil? Se ştie foarte bine că Germania l-a adus pe Hitler la putere într-un uriaş entuziasm popular. Democraţia germană a deceniului al patrulea era plină de probleme - cum era societatea însăşi -, dar nu nefuncţională. Ceauşescu a fost sistematic votat de români, chiar dacă cei nouăzeci şi nouă virgulă nouăzeci şi nouă la sută n-or fi fost chiar atâţia. Dar vreo optzeci la sută au fost - n-am nici un dubiu.
Cum între timp în România nu s-au produs mari dizlocări ale populaţiei (o parte dintre cei dispuşi la risc au plecat, fireşte, în străinătate, iar alta, cei dornici de înavuţire şi ascensiune socială, au migrat spre centru), e de presupus că, în linii generale, avem de-a face cu aceiaşi actori. Generaţia nouă, care a votat prima oară în 2000, n-a făcut decât să aducă o notă de iraţional unei ecuaţii blocate în absurd şi lene de
