Azi, în 2004, numai scrisorile din 1980 ale lui Emil Brumaru pot da (cui?) o imagine nu zic obiectivă, dar întîi de toate emoţionantă (ce cuvînt e ăsta?) despre ce a însemnat şi mai înseamnă Lucian Raicu în viaţa şi opera cîtorva scriitori români şi anume: dintre cei mai buni. Prietenii de la România literară nu se vor încrunta dezvăluindu-le că de luni de zile - de la primele lor apariţii la rubrica aceea inegalabilă a "Cerşetorului de cafea" - încep cititul revistei deschizînd-o la pagina în care strălucesc cuvintele lui Brumaru: "Stimate domnule Lucian Raicu...". Citesc nesăţios aceste scrisori din urmă cu un sfert de veac, deloc îmbătrînite, deşi (curios sentiment) din altă eră, de pe altă planetă, le decupez, le strîng în colecţia mea, a unui muzeu anti-imaginar, fără să le mai aştept adunate într-o carte cu cotor solemn. Ele sînt, săptămînal, singurele mele contacte cu Bernard care, de la Paris unde se află, nu ne mai răspunde, aşa cum nu ne răspundea nici de la Cumpătu, nici de la Neptun (fiindcă nu-i plăcea ideea-de-plic...). Nu ne vor rămîne volume de corespondenţă de la Raicu. (Nici de la Mazilu...) Resimt enorm şi monstruos tăcerea lui, nu absenţa. Brumaru mi-l aduce aproape, pînă în concretul zilelor de joi, de vineri, cînd, pe la prînz, Raicu deschidea telefonul şi îl puteai întreba dacă nu orice, în nici un caz: "Ce mai faci?". Nu ştiu - şi nici nu mă interesează - cîţi dintre contemporanii mei înţeleg în mileniul III scrisorile din secolul trecut ale unui poet către un critic faţă de care nu are nici o obligaţie, nici un interes, nici un pahar de vorbă împreună, pornite doar din amor intelectual. Dintr-un amor (aproape) mistic, cutremurător pentru Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Bacovia, Sorin Titel, Florin Mugur... Nu reiese din nici o scrisoare a celui "din fundul Moldovei" că Raicu i-ar fi răspuns de la Bucureşti, de pe Bulevardul Ştefan cel Ma