Proprietarul vinde apartamentul şi trebuie să te muţi, te cerţi cu prietenul, îţi faci bagajele şi ai tulit-o, s-a scumpit chiria şi nu îţi mai permiţi garsoniera în care ai stat un an de zile şi te trezeşti de fiecare dată călare pe capul unui amic pe o perioadă nelimitată. În prima noapte, după ce ai cărat pungi, cutii, umeraşe, fotografii, somnul nu se lipeşte de tine. Stai cu amintirile pe cap, pe o saltea, înghesuit de adidaşi, tricouri, fuste necălcate de care nu-ţi mai pasă, cercei şi inele. Iar dacă ţii cu tot dinadinsul să îţi plîngi de milă, te laşi în voia gîndului că toată viaţa ta încape în pungi şi cutii, că nu se alege nimic de ea şi că la final o să ajungi şi tu într-o cutie şi gata. "Dacă ai avea casa ta, ar fi un pic altfel. N-ai mai avea tot timpul sentimentul de frunză în vînt. N-ai mai vedea cum intră proprietarul, nestingherit, prin camerele în care stai, să verifice caloriferele şi apometrele şi să te întrebe ce ai vărsat pe linoleum de nu se mai ia", spune Mihaela, care de 7 ani stă în Bucureşti cu chirie. Deşi cîştigă patru sute de dolari pe lună, nu poate să îşi cumpere un apartament, fiindcă pe cartea de muncă are trecut salariul minim pe economie. Povestea clasică. Banca nu îi dă credit şi va mai dura multă vreme pînă cînd ea va strînge 17.000 de euro ca să îşi cumpere măcar o garsonieră onorabilă. Laurenţiu, care are 400 de dolari trecuţi pe cartea de muncă şi ar putea teoretic să ia credit de la bancă, nu are bani de avans. Toţi prietenii lui care au reuşit să-şi ia casa au avut înainte măcar o maşină pe care să o vîndă. El n-o are nici pe aia şi îi trece prin cap să-şi cumpere mai întîi o minunăţie second-hand cu patru roţi, şi aia în leasing, iar apoi să o vîndă şi să dea avansul pentru casă. Pînă o achită, însă, or să treacă cel puţin

doi ani. Iar pînă atunci, preţurile de la apartamente vor fi crescut cu cel puţin cu o t