Concepţia monoteistă, ideea Dumnezeului unu şi unic nu implică doar, aşa cum o înţelegem în mod curent, prestigiul, puterea, măreţia fără seamăn ale unei realităţi transcendente. În unitatea sa de nedespicat, în depărtarea sa de neatins, în faptul de a fi "singurul Dumnezeu", Dumnezeu e de asemenea "singur", e singurătate absolută: e o plenitudine de nimeni cunoscută. Iar această plenitudine fără putinţă de cunoaştere are drept corolar, în anumite interpretări, o intensă tristeţe, tristeţea lui Dumnezeu de a fi ignorat, de a fi un theos agnostos. Într-un anume sens, insondabilul mister divin este înconjurat cu umbra tristeţii de a nu-şi comunica splendoarea şi plenitudinea. În secolul al XV-lea, un poet persan, Jami, spunea că frumuseţea, orice frumuseţe nu poate îndura să rămînă necunoscută, că ea "are oroare de văl". E o lege naturală, spunea el, ca frumuseţea să vrea să se dezvăluie, să radieze, să se comunice. Dacă, de pildă, în cugetul tău apare o idee rară, preţioasă, vei fi obsedat de ea şi vei resimţi imboldul firesc de a o exprima. Dumnezeu însuşi nu se sustrage acestei tendinţe "naturale": "frumuseţea veşnică a trebuit să se supună acestei legi şi ea a răsărit din augustele regiuni ale misterului pentru a străluci în zări şi în suflete... S-a revelat în oglinda fiinţelor". Creaţia nu este, în acest sens, "operă", "zidire", manufactură divină. Este ceva mult mai intim legat de divin: e "revelaţie", descoperire de sine a lui Dumnezeu pentru ca absolutul să se vindece de tristeţea singurătăţii sale absolute. Henry Corbin menţionează că gnoza ismaeliană derivă numele Allah din rădăcina WLH cu semnificaţiile de "trist", "copleşit de tristeţe", "suspinînd către", "lansîndu-se cu teamă către". Rămînînd mister dens, Dumnezeu tinde să se facă cunoscut, să-şi desfăşoare posibilităţile, să se manifeste. Fiinţa fiecăruia şi fiinţa lumii sînt constituite de străl