(Moarte rapidă, asfalt fulgerător.
La Mihăileşti) Probabil că exista un miros al morţii. Un fel de scrisoare de rămas-bun scrisă cu corpul de literă cel mai mic, acela al moleculelor. O citeşti repede, în mai puţin de o secundă, mai ales dacă mortul e cineva pe care îl cunoşteai. Am trăit scena lecturii acesteia fulgerătoare, cînd am văzut-o, pe un monitor de montaj TV, pe soţia unuia dintre morţii de la Mihăileşti. Femeia abia ajunsese, în fugă, la locul exploziei, speriată probabil de detunătură. Bărbatul îi era în vie de dimineaţă - aceeaşi vie arsă într-o clipă de unda de flăcări. Peste tot în jur, oameni sau fragmente din ei... Unul, încă în picioare, mai avea încă putere s-o ţină pe femeie să nu se apropie de epicentrul exploziei. Iar ea urla. Un urlet în care, deşi nu puteai desluşi nici măcar o silabă, găseai totul: negare, disperare, durere, uluire. Cînd moartea vine la 6 dimineaţa, nu poţi să nu vezi ironia: doamna cu coasa s-a ocupat de cei mai harnici. Ideea lor de a se trezi înainte de răsărit pentru a-şi vedea de vie sau de meserie a fost sacţionată cu pedeapsa capitală. Sentinţa a fost executată pe loc, mecanic, într-o nesfîrşită batjocură la adresa ideii de Dumnezeu blajin şi iertător. 1.500 de grade şi 2 kilo-newtoni pe centimetru pătrat de corp. Nu e nimic mai eficace, nici măcar taxele. Mai ales taxele, de fapt. Nu ştiu de ce, dar mă fascinează moartea. Aceea care vine la pachet cu bucăţi mai mari sau mai mici de fier. Aluminiu de aripă de avion. Oţel de batiu de camion. Fontă de grenadă defensivă. Apă şi foc, pămînt şi aer. Elementele sînt cu adevărat spectaculoase
atunci cînd ne fac fărîme. Cînd ne arată cine e, de fapt, stăpînul. Se înşală, fireşte. Stăpînul e, de fapt, şeful de la judeţ care trece pe la locul accidentului şi decide că
va raporta la minister, înainte de termen, încheierea lucrărilor de igienizare a cîmpul
