Cu gîndul la Chiriac, fostul meu cîine Iubesc cîinii. Sînt convins că pot comunica cu ei într-un fel misterios, care trece peste ceea ce e de netrecut: diferenţa de specie. Şi asta îmi dă o plăcere enormă. Mă face să mă simt şi mai confortabil ca membru al speciei mele. Am avut un cîine, cu ani mulţi în urmă, şi l-am iubit enorm. Şi astăzi, după atîta timp, mă mai gîndesc cu tandreţe la el. Nimic nu se compară cu felul în care te priveşte un cîine, de jos în sus, aşteptînd mîngîierea, întrebînd sau suferind. Unii cred că afecţiunea pe care o ai pentru cîinele tău ţine de egoismul cel mai respingător. Aldous Huxley nota, undeva: "Pentru fiecare cîine, stăpînul lui e un fel de Napoleon. Aşa se explică popularitatea extraordinară a cîinilor". Nu ştiu. Gîndul acestui autor, unul dintre cei mai inteligenţi pe care i-am citit vreodată, îmi provoacă o introspecţie de care nu am chef acum. Ceea ce ştiu este că, din moment ce mi-am putut iubi cîinele aşa de mult, iubesc cîinii. Sau, cel puţin, pot iubi cîinii. Aşa am crezut, pînă la confruntarea cu cîinii vagabonzi. Cîinii vagabonzi sînt cea mai vie parte a moştenirii lăsate de scorniceştean. Ei coboară şchiop, ca nişte umbre incoerente, cu privirea lor sticloasă, din epoca de aur a României. Şi nu sînt puţini. Aflu că, în 1989, numărul lor era evaluat cam la 100.000, numai în Bucureşti. În 2000, într-un reportaj CNN se vorbea de peste 300.000. Libertatea noastră i-a stimulat. Dezamăgirea noastră le-a dat curaj. Maidanezii sînt un produs al regimului Ceauşescu care s-a dezvoltat multilateral abia după căderea lui. Cîinii aceştia sînt creaturi bizare, cu ADN-ul alterat de repetate încrucişări întîmplătoare. Cei mai mulţi au înfăţişări hidoase. Picioare mici, ca de şoricar şi corpuri longiline ca de ogari; urechi ascuţite ca de cîine lup şi ochi melancolici ca de baset; unii au picioarele din spate mai scurte, ca hienele