Nenorocirea a făcut ca, la un interval de mai puţin de o zi, să aibă loc două tragedii, una "la ei", în Occident, şi una "la noi": pe aeroportul Roissy din Paris s-a prăbuşit o pasarelă, iar pe şoseaua dintre Urziceni şi Buzău a explodat un camion. Bineînţeles, cînd este vorba despre destine omeneşti curmate, nimic nu se poate compara cu nimic: fiecare viaţă pierdută lasă în urmă un gol iremediabil. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre reacţiile noastre, ale celorlalţi, în faţa catastrofelor de acest fel. În Franţa, relatările pe care le-am citit în Le Monde şi Le Figaro erau mai degrabă sobre, scrise cu o emoţie reţinută şi încercînd să analizeze situaţia şi consecinţele ei politice, economice şi sociale. Am înţeles că tragedia va genera neîncredere în infrastructura aeroportuară şi în Air France, va afecta deci şi imaginea Franţei în ansamblu, că sindicatele au protestat împotriva grabei cu care s-a definitivat construcţia inaugurată abia anul trecut, că firma de construcţii şi conducerea aeroportului s-au oferit să acorde despăgubiri familiilor afectate. Mai scria, scurt şi la obiect, că procuratura a declanşat o anchetă pentru omor involuntar, că instituţiile însărcinate cu supravegherea securităţii construcţiilor vor ancheta şi ele, iar publicul va fi informat în legătură cu mersul cercetărilor. N-am găsit nimic despre identitatea victimelor, cele două mari ziare franceze n-au publicat nici interviuri cu rudele şi prietenii acestora, fotografiile de la locul accidentului nu prezentau nici ele figuri îngrozite ori victime în prim-plan. La telejurnalul de pe TV5 nu s-au transmis reportaje despre răniţii din spitale, nu s-au făcut biografiile lor, ale copiilor sau ale nevestelor. Pe scurt, din relatările presei am observat cîteva lucruri: că viaţa personală a victimelor a fost protejată (nici gînd să încerce cineva s-o exploateze senzaţionalistic!)