Nu ştiu dacă aţi apucat să observaţi că anul acesta a fost primăvară. Chiar una ca la carte. N-am mai sărit direct din palton la bluză cu mînecă scurtă şi din cizme în sandale. A fost răcoare, a plouat moderat. Zăpezile nu s-au mai topit brusc, zăgazurile nu s-au mai rupt, satele n-au mai fost inundate. Mugurii şi florile din pomi au avut mai multe zile, verdele frunzelor n-a mai explodat. Bucureştiul a fost stropit din cînd în cînd de cîte o ploicică, cît să nu se mai ridice praful. A părut mai curat, mai ales că la cenuşiul de piatră al clădirilor s-au mai adăugat în ultima vreme mult oţel şi sticlă, sclipitoare în soarele de după ploaie. Tot după ploaie şi automobilele parcă-s mai noi. Umbrelele au fost folosite paşnic, fără lupte rotitoare cu vîntul disperat. Unele zile au avut o claritate de sfîrşit de septembrie. Mai domoală pare să fi fost chiar şi campania electorală. Şi parcă aproape ignorată de oameni. Nu şi de edili, care au plantat flori, au înălţat statui,

au construit fîntîni arteziene, au vopsit bănci. Cui îi mai pasă că panourile publicitare au început să se umple de mutre? Am avut parte de concerte şi artificii. În Cişmigiu cîntă fanfara, pe Herăstrău alunecă iolele. O climă mai vestică, mai oceanică, mai apropiată de aspiraţiile noastre şi mai depărtată de excesele siberiene. Adepţii teoriei încălzirii globale şi-au pierdut în acest anotimp argumentele (oare şi profiturile?), iar susţinătorii ideilor despre o nouă glaciaţiune încă n-au curajul să se lanseze. Să nu ne grăbim nici noi în a trage concluzii despre "semnele vremurilor". Să ne bucurăm doar de moderaţie, să trecem în amintire o primăvară obişnuită şi plăcută şi să sperăm că nici vara nu ne va înşela aşteptările. Cireşe şi căpşuni cu zahăr farin să mîncăm, Dilema veche s-o citim şi s-ascultăm un concert de Mozart. Merge şi O-zone cu Dragostea din Tei, despre care aud că face fu