Marile dihotomii şi-au istovit puterea analitică deodată cu forţa de seducţie. Ne-ar fi jenă să mai operăm, astăzi, cu dublete de soiul "apolinic-dyonisiac", "gotic-sofianic" şi altele asemenea... Există însă o figură duală care mi se pare la fel de pertinentă ca întotdeauna: aceea care judecă epocile după criteriul orientării lor spre viaţă sau spre moarte. Dintre ciclurile relativ accesibile nouă, Renaşterea poate fi văzută ca o cultură a vieţii, aşa cum Barocul a pus în operă o cultură a morţii. O alternanţă similară a prilejuit succesiunea Clasicism-Romantism sau, în epoca modernă, opoziţia dintre Avangardă şi artele Revoluţiei conservatoare. La scară naţională, anii interbelici au fost dedicaţi morţii (în varianta eroică a ortodoxismului etnocentric), în vreme ce anii postbelici s-au definit prin neo-vitalismul social al dogmei comuniste. Ultimul deceniu al secolului trecut a conectat România (mă rog, o parte a ei) la stilul de viaţă occidental, bazat pe euforia consumatorului anonim: nici o morală, tinereţe veşnică, moarte medicalizată. Întîlnirea dintre Gerovital & Derrida! Această necesară, dorită sau doar inevitabilă sincronizare l-a readus în scenă pe Caragiale (un clasic de bronz) şi ne-a abonat la o dezbatere publică lipsită de conotaţii thanatologice. Comunismul însuşi a fost citit unilateral, ca imperiu al umbrelor şi al crimei. Am uitat că el propovăduia eternitatea clasei muncitoare, perenitatea adevărului unic, lectura biologic-ascendentă a parcursului istoric, iminenţa fericirii colective şi vocaţia omului de a elimina, prin progresul ştiinţei, constrîngerile naturii... În realitate, comunismul susţinuse o cultură a vieţii, în perfect acord cu estetica hedonistă a capitalismului postindustrial. Îmi place să văd în afinitatea respectivelor paradigme cea mai bună explicaţie a "supravieţuirii" comunismului ca mentalitate. După mine (deşi am mai