S-au împlinit şapte ani de cînd a murit Petru Creţia. Mi-e dor de el şi mă gîndesc cu tristeţe la tot ce a rămas neconsumat în relaţia noastră. Ar fi trebuit să ne întîlnim mai des, ar fi trebuit să facem mai multe lucruri împreună, ar fi trebuit să fiu mai conştiincios în lungile ore de greacă pe care mi le-a oferit, cu o inexplicabilă generozitate. Petru Creţia a fost, cred, în spaţiul românesc postbelic, omul prin excelenţă sub-folosit şi prost folosit. Calităţile lui extraordinare n-au avut şansa unei împliniri adevărate şi n-au căpătat recunoaşterea pe care o meritau. Expertiza lui fără egal a fost "utilizată" la nevoie, anexată unor proiecte controlate şi valorificate de alţii, "manipulată" în mod interesat de personaje secunde, dar isteţe. Mărturiile celor care l-au cunoscut şi care au avut de profitat, ca studenţi sau ca prieteni, de pe urma ştiinţei lui configurează portretul unui intelectual de primă mărime. Datele lui biografice rămîn însă ale unui marginal. Iar această marginalitate persistă la şapte ani după dispariţia lui, ca efect al ignoranţei generalizate, al tradiţionalei uitări autohtone şi al gloriilor VIP care domină piaţa. Petru a fost, mai întîi, un uluitor profesor. Asta înseamnă, cred, trei virtuţi reunite: o ştiinţă de carte masivă şi limpede, o boierească savoare a cunoaşterii şi o miraculoasă vocaţie de a transmite. Ceea ce ştia, Petru ştia nu doar cu precizie, ci cu voluptate. Degusta pagina bine scrisă ca pe un alcool subtil, ca pe o licoare narcotizantă. Formula casant, geometric, dar era capabil şi de uleiuri mateine, de parfumuri grele şi de mici leşinuri romantice. Putea sistematiza un gînd pînă la mineralitate, dar nu excludea metafora vertiginoasă şi dulceţurile răsăritene. Erudiţia lui avea manierele seducţiei. Te confisca, te corupea, te lichida. Adică îţi lichefia toate habitudinile şi toate prejudecăţile. Într-un anumit