Din 1991, profesoara Stafania de Cesare a renuntat la confortul din Italia si a venit sa faca voluntariat. In 13 ani, aceasta a reusit sa realizeze mai multe case de tip familial, unde copii cu dizabilitati neurologice invata sa se descurce singuri. Peretii brutariei "Bobul de griu" din satul Birnova, deschisa acum citeva zile de Asociatia umanitara "Il Chicco", sint impodobiti cu 10 tablouri pline ochi cu fotografii. Cite unul pentru fiecare an in care voluntarii asociatiei au ridicat case si au adus bucuria pe chipurile celor 50 de copii si tineri cu handicapuri neurologice, scosi la inceputul anilor '90 din infernurile de la Popesti si Miclauseni. Asa erau denumite pe atunci de presa vremii aceste orfelinate pline de copii abandonati cu handicapuri neurologice. Sint fotografii cu chipurile fericite ale copiilor, ingrijiti si ocrotiti de citiva ani buni in case familiale. Printre ei, doar pe ici, pe colo, si chipul blind si vesel al mamei Stefania. O profesoara din Italia care a renuntat la viata sa personala si la confortul din Occident pentru a si-o dedica acestor copii ieseni. Povestea ei este impresionanta, daca ar fi sa privim doar ce a reusit ea sa realizeze in cei 13 ani de cind s-a stabilit la Iasi. "In ziua inaugurarii primei Case Familiale, «Barbara», in octombrie 1995, Aurel Leon, un ziarist cu suflet mare si luminos al ziarului dumneavoastra, a scris despre institutia unde erau internati copiii nostri de acum. Cuvintele lui spun exact ce as putea descrie eu ce am gasit acolo cind am ajuns prima data, ca voluntar, in 1991. De altfel, articolul Domniei sale il pastram si astazi si l-am asezat intr-unul dintre tablourile de la brutarie, printre chipurile copiilor nostri", isi aminteste mama Stefania, fondatoarea caselor familiale in care si-au gasit bucuria de a trai normal 50 de copii cu dizabilitati. Ce scria atunci regretatul Aurel Leon, sub titlul "Lag