Către fiul inexistent Nu-mi mai aduc aminte ce am simţit ca puer văzînd la cinema Tarzan - omul maimuţă. Această lipsă de memorie afectivă mă face să cred că nu m-a impresionat prea mult. Ţin minte insomniile după Fiul lui Frankenstein şi Mîinile lui Orlac (vezi şi în Sub vulcan al lui Lowry leitmotivul acestui film), dar omul junglei nu mai ştiu ce mi-a spus. Acum, după vreo 10 copilăriri la activ, m-am uitat la Tarzan (pe o casetă a unui amic cinenabab în vechituri) visător şi anapoda. În fond, ce-ar fi putut copilul acela să reţină pe viaţă din aventura aceea? Cum îşi iubeşte o fiică - tatăl? Cum caută tatăl ei - fildeş? Tatăl meu împuşca francul şi eu îl iubeam oricum enorm. Cum trage o fată cu puşca spunînd satisfăcută că "trage ca un înger"? Replică prea subtilă. Cum cade un negru de pe o cărare într-o prăpastie şi nimănui nu-i pasă decît de medicamentele pierdute? Replică prea dură. Cum trăia Tarzan înconjurat de maimuţe? De mic aveam intuiţia maimuţelor personale, atunci de unde să fi zvîcnit vreun şoc? Ceva mai cult, ar fi trebuit să fiu şocat de "motivul batistei", cum spunea Vianu la cursul despre Shakespeare. Primul gest al lui Tarzan - deloc întîmplător din p.d.v. psihanalitic - cînd stă pe aceeaşi cracă lîngă Jane este să-i ia batista şi s-o sfîşie. După care îi face praf fularul. Cînd Tarzan e grav rănit şi Jane e lîngă el, ea îşi rupe o bucată din fustă şi îl leagă la cap. Sfîşierile acestea de îmbrăcăminte sînt pline de subtext. Dar nu eram cult. Mai e lupta lui Tarzan cu leii. Pentru ea, ar fi fost necesar să am o oarecare cultură mitologică. Nu am avut-o, m-am născut cam laic, păgîn, şi mai degrabă dreyfusard. Foarte frumos mi s-a părut acum, după vreo 10 copilăriri, cum îşi duce Tarzan prin apă şi pe braţe prada, ea şoptindu-i că-i place aşa, tot atît de mult plăcîndu-i şi ochii lui. Dar la 6 ani nu citisem nimic despre cristalizarea sentim