* Frédéric Beigbeder, 199.000 lei, Editura Pandora-M, 2004. Romanul inclus în preţ. Fiţi atenţi la mine: eu sînt Octave, personajul lui Frédéric Beigbeder (cam totuna), copy-writer la reprezentanţa franceză a unei mari firme americane, frumuşel, la vreo treizeci şi ceva de ani. Fac o meserie de rahat pentru care cîştig 13.000 euro pe lună, plus decontări o sumedenie, maşină de serviciu, başca o tîrfă de lux care oricum va pleca cu şeful meu spre sfîrşitul romanului. Ah, da, am scris un roman marfă, cu titlul 99 de franci, în 2001, şi am fost drept urmare zburat de la firma pentru care lucram pentru că o făcusem de cacao. Am devenit în schimb celebru. O să mă întrebaţi ce mi-a venit să scriu. Aici e buba, despre asta vreau să vă vorbesc. Eu sînt un tip inteligent, altfel n-aş fi ajuns să fiu atît de bine plătit, dar îmi repugnă turnurile de fildeş unde stau la umbră fel de fel de scriitori. Cred că nu-mi place nici ceea ce numesc ei literatură, frazele alea interminabile pline de subjonctive, livreşti, pline de subtilităţi şi psihologie. Eu nu scriu ca să dau bine, sînt un tip dintr-o bucată pe care meseria de reclamagiu l-a îmbolnăvit - de asta mi-am pus pe coperta interioară o poză în care aduc foarte mult cu Artaud (pentru segmentul de public cult). M-am hotărît să scriu romanul ăsta, tăios, direct, de ruşine ce mi-e. Mi-e jenă să cîştig atîţia bani pentru nimicul la care dau la greuceanu (aşa s-a tradus în româneşte una din sintagmele mele). M-aş mai fi suportat mult şi bine dacă n-aş fi citit printre picături Guy Debord, Marx, în fine, oameni din ăştia care vorbesc despre alienare. Mi i-a recomandat Houellebecq, maestrul meu. Şi pe Sartre, un filozof beton, în ceea ce mă priveşte, pentru că el a născocit primul categoria existenţială a vîscosului. Iar mie, în roman, îmi vine să vomez foarte des. Să nu credeţi că exagerez, aşa sînt eu, cred că nimic nu-i m