De la apariţia articolului lui Andrei Pleşu despre filmul lui Mel Gibson The Passion of the Christ, reacţiile la unul & la altul s-ar putea "sistematiza" astfel: 1. articolul e super, iar A.P. are dreptate - filmul e prost (grupul cinefililor "puri & duri"); 2. articolul e super, dar A.P. n-are dreptate - filmul e o capodoperă (grupul credincioşilor "puri & duri"); 3. articolul e super, dar filmul nu merita atîta atenţie - e mediocru (grup foarte restrîns); 4. articolul e super, dar încă n-am văzut filmul (grup şi mai restrîns); 5. articolul nu e super, iar A.P. n-a prins "şpilul" (grup extrem de restrîns). Între timp, cele două reviste culturale "pure şi dure" (Observator cultural şi România literară) au publicat "dosare" dedicate filmului, H.-R. Patapievici (în B-24-Fun) a scris o analiză nuanţată a lui, Traian Ungureanu (în 22) o apărare afectivo-tehnic/istorică, iar Andrei Gorzo (în L, A & I) un eseu excelent care combate argumentele lui T.R.U. - evident, din perspectivă cinefilă. S-ar părea că nu mai e nimic de adăugat: s-a spus tot ce era de spus, şi încă ceva pe deasupra... Sau poate că nu; poate că dezbaterea ar putea începe abia de la concluzia textului lui A.G.: "Greşeala este să crezi că un lucru de care ai nevoie este neapărat un lucru bun." Discutabil. Căci filmul "Domnului Mel

Gibson" - cum spune, cu perpetuă pietate, Ma(r)ia - e ca rolul Maiei în el: nu-i mare lucru de capul lui, dar face încasări beton. E un fenomen de masă. Ţine de nevoia profundă (şi mereu-actualizată) a multora de a reveni, prin procură, la rădăcinile creştinismului, de a (re)trăi, la modul naiv-magic (fetişist), "patimile": poate fi un film, după cum au fost - de-a lungul istoriei - un altar pictat sau o Pietŕ sculptată. Suportul este indiferent. Putem regreta, desigur, scăderea calităţii operei de artă - dar asta e o discuţie de specialişti. În fond, filmul este ceea