În aceeaşi zi, trei sau patru persoane cu care m-am întîlnit mi-au spus, pe un ton plin de înţelesuri şi (mai ales) subînţelesuri: "ştii că bulgarii au încheiat negocierile cu UE?". Pe seară, am primit un mesaj de la un prieten din străinătate care se încheia cu un PS pe aceeaşi temă: "gata, bulgarii au terminat". Obsesia bulgară loveşte din nou, catalizîndu-ne spiritul de competiţie - căci, am impresia, declicul la români are loc în momentul cînd se confruntă cu alţii consideraţi mai slabi, nu cînd se întrec cu cei mai buni. Într-un fel, mă bucur că Bulgaria a încheiat negocierile: fără bulgari, ne-am luat o grijă de pe cap. Poate că de acum încolo nu vom mai fi atît de preocupaţi de capra vecinului şi ne vom concentra mai mult asupra orătăniilor din ograda proprie. S-ar putea ca, nemaiavînd nici un adversar, exclamaţia fatalistă "sîntem coada Europei!" să se transforme într-un adevărat strigăt de luptă şi să trăim, de-acum pînă în 2007, momentele acelea de glorie pe care le are ultimul sosit într-o cursă de maraton: epuizat, respirînd greu şi smulgînd metru după metru, face turul stadionului în aplauzele şi încurajările publicului, iar după linia de sosire îl aşteaptă cineva cu un prosop şi o sticlă de apă. În acea clipă, nu mai contează că e ultimul: ia aplauze mai multe decît învingătorul, ba chiar are şansa să i se dea şi poza pe prima pagină a ziarelor, cu comentarii binevoitoare faţă de modul exemplar în care a luptat pînă la sfîrşit cu sine însuşi, cu propriile limite. Căci ceea ce contează pînă la urmă este tocmai capacitatea de a ne valorifica pe noi înşine, nu comparaţia de suprafaţă cu ceilalţi. Din această perspectivă, şi pentru Bulgaria, şi pentru România (ca şi pentru cele 10 noi membre care au aderat la 1 mai 2004) e mai importantă calitatea negocierii decît viteza ei; e mai important cu ce ne-am ales de pe urma procesului de negociere decît bi