Cred că îl aduceau dimineaţa. Un îngrijitor din parc, căruia sigur îi dădeau bani de ţigări sau de-o bere, era singurul care se apropia de el şi, din două în două ore, îl ajuta să bea apă sau să-şi facă nevoile. În rest, părea că nimeni n-avea curajul să-l atingă. O singură dată, un copil, a cărui minge nimerise sub banca pe care zăcea ca un hoit uitat la soare, îndrăznise să-i mute picioarele şi atunci l-am auzit de departe scoţînd un geamăt lung şi colcăind de furie. Nu suporta să fie mişcat, rămînea de dimineaţa pînă seara tîrziu în aceeaşi poziţie. O vreme l-am crezut paralizat, dar într-o zi îngrijitorul mi-a spus că "n-are nici pe dracu', doar că s-a obişnuit aşa, să nu mişte, stă şi bolboroseşte tot timpul, încet, în barbă, ca şi cînd ar descînta Pămîntul". Să fi fost septembrie, tîrziu, cînd a apărut femeia aceea. Îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, a împins căruciorul cu gemeni pînă în faţa lui şi deodată s-a oprit brusc, cu mîinile suspendate deasupra capului. Apoi i s-a prăbuşit la picioare, îmbrăţişîndu-l şi sărutînd pînza împuţită a pantalonilor. Nu s-a ridicat decît tîrziu, foarte tîrziu, cînd plînsul gemenilor începuse deja să atragă privirile curioşilor şi de undeva, din spatele tufişurilor, o privea nedumerit îngrijitorul venit să-l ajute cu plosca. Era o femeie în vîrstă, poate de-o seamă cu el şi mi-am zis atunci că e vreo fostă iubită sau soţie, însă timpul avea să-mi demonstreze că mă înşelasem, oricum, nimeni din cei ce văzuseră ce s-a întîmplat n-a înţeles gestul femeii şi nici n-am mai văzut-o vreodată trecînd prin faţa băncii lui sau pe aleile parcului. În minutele puţine cît a stat îngenuncheată ca o Marie la picioarele lui Christ, am fost foarte atent să-l văd pe el cum reacţionează şi, pentru prima oară, după multe luni în care îi urmărisem atent împietrirea, l-am surprins ridicînd mîna şi mîngîind cu gest seniorial faţa femeii.