Recunosc asadar ca m-am inselat sau m-am lasat inselat prea usor: nu m-am asteptat ca dupa atata timp sa nu fie gasite in Irak, practic, nici un fel de arme de distrugere in masa - nici biologice, nici chimice, nici nucleare, nici rachete, nici macar programe serioase pentru punerea lor la punct. Nimic! Pe de alta parte, nu s-a adus nici cea mai mica dovada a unei legaturi serioase dintre regimul Hussein si islamismul international. Erori multiple ale serviciilor secrete americane si britanice? Probabil. Dar e greu sa eviti gandul ca administratia Bush, in obsesia ei de a-l rasturna pe Saddam de la putere, si-a pus voit la ochi ochelari maritori si deformatori. A vazut ceea ce voia sa vada, gandindu-se ca, poate, va gasi in situ ceea ce era hotarata sa gaseasca. A incercat sa pacaleasca o lume intreaga si s-a pacalit pe sine. Este o atitudine inacceptabila din partea unui guvern democratic si, venita din partea guvernului singurei supraputeri, de-a dreptul iresponsabila. Consecintele sunt perfect vizibile: lipsa de legitimitate a actiunii americane, ceea ce incurajeaza in schimb legitimarea insurgentei irakiene. Si, lucrul cel mai periculos, daca pe vremea lui Saddam Al Qaeda nu exista in Irak, acum exista si are o justificare in plus pentru a inspira si organiza actiuni teroriste globale antiamericane si antioccidentale.
A existat insa si o alta justificare a razboiului din Irak invocata de mine (pomenita acum si de Andrei Plesu intr-un recent articol): aceea de a elibera o tara de opresiune si de a impune acolo, fie si cu forta, de vreme ce altfel nu parea posibil, respectarea drepturilor omului. Argumentul tinea seama si de faptul ca dreptul international este deficitar la acest capitol, el tratand cam la fel tarile care respecta drepturile omului si pe cele care le violeaza in modul cel mai abject. Pana la urma, se putea spune (si am spus-o eu insumi)
