"Îmi pare rău că dintre filmele islandeze n-am apucat să văd decît vreo trei, adică jumătate". Aceste cuvinte pline de regret au fost rostite pe o stradă din centrul Clujului, cu o naturaleţe magnifică, fără pic de teamă că ar putea suna bizar în urechile altor trecători, care, neştiind despre ce e vorba, ar putea chema ambulanţa. Eu ştiam despre ce e vorba, însă mă tem că n-am fost la înălţime: prima mea reacţie - un impuls de panică filistină - a fost să caut din priviri un obiect liniştitor - un afiş la Spy Kids 3-D, ceva de genul ăsta. Dar a doua mea reacţie a fost să-mi spun că Festivalul Internaţional de Film Transilvania - TIFF (28 mai-6 iunie) - e un lucru mare. Chiar e un lucru mare: în jur de 90 de filme din peste 30 de ţări; imparabila tripletă Elefant (Palme d'Or, Cannes 2003) - Întoarcerea (Leul de Aur, Veneţia 2003) - Cu capu-n zid (Ursul de Aur, Berlin 2004); proiecţiile în aer liber, cu filme aşteptate - noua comedie a fraţilor Coen, noua drăcie a lui Charlie Kaufman şi, bineînţeles, Kill Bill Vol. 2 - dezlănţuindu-se sub cerul Clujului ca un foc de artificii; competiţia, atrăgînd regizori aflaţi la primul sau la al doilea film şi aducînd la suprafaţă lucruri minunate precum Reconstrucţie de Christoffer Boe (Danemarca, 2003); profilurile a trei regizori (Wong Kar-wai, Lars von Trier şi Kim Ki-duk), schiţate din cîte trei filme; dezbaterile şi lansările de carte (Ştefan Bălan, Mihai Chirilov şi Alex. Leo Şerban şi-au lansat volumul Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele - Editura Idea Design & Print); ideea sublimă de a lua un musical sovietic lipsit de apărare, Volga Volga, care stătea cuminte în colţul lui de pagină din istoria filmului, şi de a-l arunca la picioarele unui public tînăr (publicul l-a ridicat în slăvi); efortul continuu, emoţionant, de a sprijini filmul românesc în pofida tuturor obstacolelor, cel mai mare obstacol fiind,