Toţi o ştiu: spectacolul luptei e mult mai impresionant decît lupta însăşi. Generalul Omar Bradley a spus simplu că debarcarea a fost "un coşmar". Sperînd în victorie, el văzuse apele oceanului înroşite de sîngele tinerilor soldaţi, avea încă în urechi zgomotul infernal al bătăliei. Plutirea vaselor cu care au venit foştii combatanţi în Franţa de pe ţărmul britanic era solemnă şi tristă, nimic dintr-un coşmar. Veteranii, miraţi că au supravieţuit acelei zile de 6 iunie 1944, uimiţi că acum, după 60 de ani, sînt încă în viaţă, îşi povestesc în cuvinte puţine experienţele şi din ele se adună alt film decît cel despre soldatul Ryan. Fiecare dintre ei ştia doar partea lui din acel uriaş efort - tehnic şi uman - din care s-a alcătuit Ziua cea mai lungă. Debarcarea în Normandia "a constituit o dată în Istorie" (chiar aşa, cu majusculă), scria a doua zi, pe 7 iunie 1944, în Pravda, generalul sovietic Galaktionov. Pentru prima oară participă la solemnităţile dedicate debarcării cancelarul Germaniei, semn că Franţa şi-a încheiat socotelile cu duşmanul tradiţional. Şi, paradoxal, prezenţa lui Gerhard Schroeder, urmaşul foştilor cotropitori, pune mai puţine probleme decît prezenţa lui Bush, urmaşul celor datorită cărora a fost posibilă eliberarea Franţei şi a Europei Occidentale. Dezacordul între Germania şi Franţa, pe de o parte, şi Statele Unite şi Marea Britanie, de cealaltă, marchează subtextul divergent a ceea ce ar fi trebuit să fie evocarea coeziunii. Preşedintele Bush echivalează intervenţia în Irak cu eliberarea Europei. Nu doar preşedintele Franţei, Jacques Chirac, refuză comparaţia, mulţi cetăţeni ai Franţei văd în coaliţia care a cucerit Bagdadul agenţii unei agresiuni motivate doar de obscure interese economice. În emisiunile dedicate zilei de 6 iunie, la TV5 Europe principalul subiect a fost Rezistenţa, cum au suferit francezii, cum s-au opus şi cum au ris