Deunăzi, aflat într-o stare sufletească foarte proastă, am luat mecanic din raft şi am început să recitesc Jurnalul lui Drieu la Rochelle. Nu e, probabil, una din cărţile pe care e indicat să o deschizi atunci cînd eşti depresiv. Nu ştiu, pe de altă parte, dacă există aici o reţetă sigură. Sînt, poate, oameni care în astfel de momente îl citesc pe David Lodge. S-au auzit şi păreri cum că, paradoxal, Cioran ar fi o lectură tonică. Cei mai mulţi, sînt convins, nu reuşesc să folosească lectura drept terapie, în ciuda numeroaselor opinii care văd în cărţi şansa ieşirii dintr-un impas. Să revin la Drieu la Rochelle, despre care Mircea Mihăieş a scris foarte frumoase pagini într-o carte apărută acum aproape zece ani (Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea). Altfel, cred că Drieu la Rochelle este cvasi-necunoscut în România, afară eventual de faptul că s-a compromis prin colaboraţionism şi prin derivele antisemite. La Drieu nimic nu era, însă, simplu, iar în consideraţiile sale pe teme politice, atît de abundente în jurnal, intuiţii fulgurante stau alături de scenarii confuze pînă la absurd. În ce priveşte obsesia sinuciderii, Mircea Mihăieş are dreptate spunînd că singura "boală" de care suferea într-adevăr Drieu se numeşte luciditate. Îl urmez, totuşi, în mai mică măsură sau deloc pe eseistul timişorean atunci cînd identifică un soi de "tra-gism teatral" şi o "mistică suicidară". Ceea ce m-a frapat recitind Jurnalul este sentimentul singurătăţii. Drieu la Rochelle e în acei ani, între 1939-1945, un om îngrozitor de singur, şi asta în pofida multiplelor activităţi sau a aparenţelor de viaţă mondenă. E frapant contrastul dintre prea-plinul însemnărilor din jurnal (comentariile politice, notele de lectură, reflecţiile filozofice, rememorarea femeilor care i-au marcat într-un fel sau altul viaţa) şi vidul existenţei. O singurătate fără leac şi fără speranţă. Aleg