Mica şi falsa istorie a cuvîntului "terorist" în România postrevoluţionară Pentru români cuvîntul "terorist" are o stratificare eterogenă de sensuri. Comparabil, la antipod, cuvîntului "haiduc", "terorist" se adaugă nefericit gamei amestecate de temeri şi frici cu care se confruntă românii. În timpul Revoluţiei din 1989, "terorist" însemna un duşman nevăzut, fanatic, fără scrupule şi bine pregătit. S-ar putea spune că era mai mult o idee menită să coaguleze nevoia de descărcare a furiei acumulate de-a lungul anilor prin imposibilitatea de a critica regimul dictatorial. Deoarece confruntarea nu era directă, armata şi miliţia trecînd relativ repede de partea revoluţionarilor, era, probabil, nevoie de ceva care să justifice toată această nevoie de descărcare, neîmplinită, desigur, pînă atunci prin atît de "spiritualele" bancuri politice. În plus, "cuvîntul" a permis vechilor-noi politicieni să se instaleze curaţi la conducere. "Nu noi am fost cei responsabili de morţi, ci un grup de fanatici fideli dictatorului." Miliţia a ieşit aproape fără pată, iar armata, sora victorioasă. După aceea, discursul despre terorişti a privit mai puţin pe toată lumea, ci doar pe cei implicaţi în găsirea responsabililor pentru morţii revoluţiei, rude, societatea civilă, politicieni - de obicei, de dreapta - aflaţi în campanie electorală. În limbajul comun termenul s-a banalizat, s-a democratizat, s-a declinat tot mai mult şi la feminin. L-am auzit în expresii de genul:Ę"tu, şefa asta a mea e o teroristă", "babă teroristă", "moş terorist" etc. Micile răutăţi repetate sistematic erau percepute ca gesturi mic-teroriste. În fond, terorismul nu se prezintă asemenea marelui război, care se desfăşoară de cele mai multe ori în afara societăţii, în locuri desemnate, urmînd reguli şi declaraţii prevenitoare între părţile combatante. În fine, probabil că, încet-încet, trecînd prin psihoza ini