Simbol al moralităţii, îndrumător spiritual, trimis al lui Dumnezeu... Coborît din modelul arhetipal în lumina clară a prezentului, popa pierde vizibil din atributele care în mod tradiţional îi compuneau imaginea. Cu aerul său îndestulat, cu obrajii rumeni şi privirea mulţumită, părintele modern opune evlaviei şi ascetismului monahal, satisfacţia profană a unei existenţe comode. Departe însă de a putea fi surprins în tuşa a doar cîteva cuvinte, popa, personaj complex, merită un portret atent trasat, susţinut de pasta groasă a mediului în care trăieşte.

Îl vedem la sat, păşind apăsat şi mîndru pe uliţele prăfuite. Barba îi odihneşte cuvios pe piept, dar liniile corpului i s-au relaxat în rotunjimi trufaşe. Face parte din high-life-ul orînduirii rurale. Are alături de primar, dar şi de cîrciumar, cea mai arătoasă casă, cele mai sătule vite, televizor de firmă şi maşină cumpărată după Revoluţie. Cînd este invitat în casele consătenilor observă sărăcia din jur cu o îngăduinţă boierească. Va primi cu un gest firesc cel mai confortabil scaun, va mînca din cele mai gustoase bucate şi va bea din cel mai ales vin. Degustarea, făcută numai în numele lui Dumnezeu, va fi un bun prilej pentru el să îşi amintească cu propriile cuvinte, sau folosind chiar citatul, că "veşnicia s-a născut la sat" şi că în pămîntul frămîntat din greu găseşti adevărata credinţă, nu în asfaltul înnegrit de păcate. De cealaltă parte a mesei de lemn, ţăranii îl ascultă, dar nu îl iubesc. Mai degrabă îl invidiază, dispreţuindu-l în acelaşi timp, pentru viaţa lipsită de griji, pe care o duce. Au însă nevoie de el pentru ca structura inconştientului lor religios să rămînă intactă. Acolo unde nu mai înţeleg, sau pur şi simplu nu mai ţin minte, popa este cel desemnat să arate calea. Mecanismul ritualic al apropierii de Dumnezeu este complicat şi fără un ghid nu poate funcţiona. Redus însă la acea