Un spectru bintuie prin Romania zilelor noastre: spectrul partidului unic, usor recognoscibil de catre cei care l-au cunoscut in „floarea virstei“, cind seducator, cind, in egala masura, respingator pentru mai tinerii care au aflat despre el, indirect, din povestirile celor mai in virsta, sau, incomplet, din manualele de istorie.
Doua sint formele sub care acesta se insinueaza treptat in existenta noastra cotidiana: in primul rind, in jurnalele de stiri ale televiziunilor controlate de oamenii puterii, ca si in publicatiile aservite acelorasi, ni se sugereaza ideea ca partidul unic este o necesitate (sub)inteleasa, singura formula politica apta sa instaureze ordinea (?!) intr-o societate „amenintata“ de proliferarea necontrolata a libertatilor de tot felul (necontrolata de partidul aflat inca la putere, desigur). In al doilea rind, mentalitatea conform careia inregimentarea politica este o conditie sine qua non a reusitei in diverse domenii recistiga terenul pierdut o data cu prabusirea regimului comunist.
Inainte de decembrie 1989, apartenenta la partidul comunist era aproape obligatorie pentru promovarea profesionala, pentru ocuparea unui post mai bun, pentru obtinerea unei locuinte, chiar si pentru petrecerea concediului in conditii mai bune (existau hoteluri ale sindicatelor si hoteluri ale partidului, acestea din urma cu circuit inchis, unde doar membrii de partid din esaloanele superioare ale conducerii aveau acces). Inregimentarea se facea pe banda rulanta, etapele parcurse – de la soimii patriei la pionieri, utecisti si, in final, membri de partid – avind drept unic scop convertirea unei coplesitoare majoritati a populatiei la „religia“ comunista.
Chiar daca cei mai multi dintre membrii de partid erau doar masa de manevra (ca si restul populatiei), se sugera astfel unanimitatea „in cuget si simtiri“ a „poporului“, care legit
