Nicolae BREBAN
Sensul vietii. Memorii I
Editura Polirom,
Colectia „Ego-grafii“,
Iasi, 2003, 360 p.
O carte de memorii semnata de Nicolae Breban ar putea fi, in principiu, incitanta. Pentru ca, nu incape indoiala, am avea multe de aflat despre omul ascuns in spatele romancierului Breban, despre lumea (literara si nu numai) prin care acesta a trecut. Dar asta doar daca Nicolae Breban si-ar invinge reticentele (pe care i le cunoastem mai de mult) fata de textul confesiv. Si daca autorul in cauza ar dori sa ne comunice realmente ceva in afara de generalitati, bruiaje autoelogioase ori fapte de mult cunoscute.
Primul volum memorialistic al lui Nicolae Breban, Sensul vietii, scris à bout du soufle anul trecut si grabnic publicat – spre finele aceluiasi an – la Editura Polirom, in Colectia „Ego-grafii“, arata insa contrariul. Dupa ce parcurgi cele mai bine de 350 de pagini (in treacat fie spus, se observa si cu aceasta ocazie ca autorul nu se simte in largul sau decit pe spatii textuale ample), stii despre memorialist exact ceea ce stiai inainte de a deschide volumul: aceleasi lucruri pe care Nicolae Breban le tot repeta prin interviuri si pe care, de altfel, le gasesti chiar si intr-un modest tabel bio-bibliografic.
Ca document al unei subiectivitati si totodata al unei epoci, al unei lumi, Sensul vietii nu este prea ofertant. Memorialistul nu-si scruteaza propria interioritate, ci si-o inventeaza, nu scrie atit despre sine, cit despre un personaj exceptional, cvasi-aristocratic (fireste, e vorba de o aristocratie a spiritului), cu care se identifica. Un personaj despre care nu se spune suficient de clar in ce fel a reusit sa se integreze lumii comuniste…
Mai mult chiar, ne izbim si in memoriile brebaniene de acel erou care insufleteste „marturiile“ mai multora dintre condeiele pleiadei saizecist
