De la bun început, o precizare: rîndurile acestea sînt scrise duminică, 6 iunie, într-un moment în care pe culoarele redacţiilor începeau să apară primele zvonuri despre cîştigătorii şi învinşii primului tur al alegerilor locale.
O domnişoară zîmbăreaţă foc anunţă pe un post de televiziune că la Bragadiru, o comună din apropierea Capitalei, se înregistrează una dintre cele mai mari prezenţe la vot, vreo 25%. "Recordul" de participanţi ar putea fi datorat în bună parte - zice 'mneaei - boxelor instalate în faţa secţiei de votare. Cineva a avut ideea să dea cu muzica în alegători, aşa că bragadirenii votează şi apoi dansează. Sau invers. Pe culoarele redacţiei, analişti serioşi ţîţîie lung din buze, privind îngrijoraţi lehamitea românului în faţa urnelor de vot. Iar va fi consemnat un absenteism cumplit, iar vom repeta obsedant întrebările despre ce i-ar putea face, totuşi, pe români să meargă la vot. Se va vorbi despre votul de blam dat actualei clase politice, despre lipsa simţului civic, bla-bla, bla-bla, bla-bla... Şi apoi, după turul doi, o lungă tăcere vreme de alţi patru ani. La referendumul pentru votarea noii Constituţii am fost printre cei mai vehemenţi critici ai manipulărilor grosolane făcute de celebrii Vanghelie şi Sechelariu, mari organizatori de adunări populare cu mici, bere şi taraf întru trezirea simţului civic al unei bune părţi din conaţionali. Azi, punînd cap la cap întîmplări recente din campania electorală pentru locale, recunosc că am greşit. Oricîte critici vor apărea de acum încolo, voi fi printre cei mai energici susţinători ai unor astfel de acţiuni, dacă acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a-i face pe români să iasă la vot. Că trăim într-o societate a spectacolului e evident. Nimic nu se vinde fără show. Ziarele serioase dau faliment. Se caută bîrfa, cearta, telenovela. Toată lumea vrea zîmbete sau lacrimi. Su
