Profitând de moştenirea Momuloaiei, din primăvara anului 1905, Caragiale, se stabileşte împreună cu familia la Berlin. La 14 martie îi scria lui Alceu Urechia: "Plânge-mă! în acest moment pun în gură prima franzelă a exilului". Ideea de a se exila era însă cu doisprezece ani mai veche. La 21 martie 1892, îi scria lui I. C. Panţu, rugându-l să-i medieze stabilirea la Braşov, unde afirma că intenţiona să scrie o lucrare mai amplă "o lucrare la care mă gândesc, pentru că am adunat material destul, s-o pot scrie afară din ţara românească, unde, de-atâta vreme puternicii deosebiţi ce s-au perindat la putere vor, sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într-o poziţie umilitoare şi inferioară".
Devenit berlinez, Caragiale, care nu ştia nemţeşte, se adaptează rapid, căci se îndrăgostise de "ţara asta mândră, bravă şi plină de frumuseţi incomparabile". Paul Zarifopol, doctorand în Germania, îi devine - tocmai pentru că era el însuşi admirator al spiritului german - prieten intim şi corespondent predilect. Scriitorul călătoreşte în excelente condiţii în oraşe cu celebre orchestre şi duce o viaţă aristocratică departe de microbii din "zonele schito-sarmatice" şi de prieteni şi duşmani de care nu uită totuşi.
Referitor la creaţia sa literară, Caragiale credea a fi scris la Berlin cele mai reprezentative opere. Greşea oare? Pe linia dramaturgică, da! Scriitorul îşi propusese să reia într-o nouă comedie, în trei acte, personajele din O noapte furtunoasă şi din O scrisoare pierdută urmărindu-le ascensiunea socială şi politică după douăzeci şi cinci de ani. "Calul său de bătaie era mereu democraţia liberală, cu nepotrivirea dintre principii şi oameni, respingerea progresului într-un material omenesc degradat". (Şerban Cioculescu, în Viaţa lui I. L. Caragiale, în capitolul La Berlin).
Periodic, apar în presă informaţii despre a
