Mai pot fi citite în anul 2004 cărţile scrise în ultimul deceniu al puterii comuniste? Dincolo de răspunsurile din amintire, puţini mai sînt cei dispuşi să scormonească prin biblioteci pentru a vedea în mod concret cît din aceste cărţi cu aspect jalnic (tipar ilizibil, hîrtie îngălbenită înainte de vreme, coperte lipsite de gust) mai poate fi recuperat astăzi din punct de vedere estetic. Lipsa de timp şi teama de eventualele deziluzii majore în faţa unor producţii literare care ne-au marcat existenţa în urmă cu vreo două decenii amînă mereu foarte necesarul proces de revizuire a literaturii scrise înainte de 22 decembrie 1989.Romanele lui Mihai Zamfir, Poveste de iarnă şi Acasă, fac şi nu fac parte din literatura română a deceniului nouă al veacului trecut. Au fost scrise înainte de căderea regimului comunist, dar pot fi cu greu încadrate în canoanele epocii. Poveste de iarnă este un roman psihologic atemporal. Ar fi putut să fie scris în perioada interbelică (afinităţile cu proza lui Anton Holban sînt evidente şi ele au fost subliniate de exegeţii importanţi ai cărţii), dar, la fel de bine, şi în zilele noastre. Este un amestec bizar de desuet şi modern, în care clasicismul balzacian se împleteşte cu tehnicile cinematografice şi analiza psihologică pentru a configura superbul fundal al peregrinărilor (propriu-zise, dar mai ales cu gîndul) protagonistului, într-un spaţiu mitic al Capitalei. Într-un fel, tema a fost reluată în Fetiţa, cel mai recent roman al lui Mihai Zamfir. Celălalt roman, Acasă, este o carte a decrepitudinii, a agoniei mamei personajului, în paralel cu dispariţia Bucureştiului atît de familiar, sub buldozerele demenţei ceauşiste. Cu siguranţă, deşi scrisă înainte de 1989, o asemenea carte nu ar fi putut vedea lumina tiparului în perioada comunistă. De altfel, acest roman a fost publicat pentru prima oară în anul 1992, aşa cum aflăm dintr-o not